miercuri, 16 mai 2012

„ZÂMBEȘTE, MÂINE VA FI MAI RĂU”- Gânduri optimiste


         
 
               Dac-ar fi să o întreb pe mama eram perfectă, de la picioarele slabe și strâmbe împodobite, inutil de altfel, cu șosete albe cu dantelă și pantofiori roșii/negri de lac, până la codițele, torturi zilnice, împletite meticulos în fiecare dimineață și terminate invariabil în funde mari, apretate, fâcute pe degetele mele tremurând nervos, de nerăbdare și zvâc.
      Sunt ceva ani, deși n-aș vrea să fie așa mulți, de când îmi mânjeam obrajii cu dulceața de pe pâinea luată în fugă la joacă și totuși primăvara îmi crează și acum, același sentiment de libertate.
    Ș-apoi pentru mine zâmbetul oamenilor e o perpetuă primăvară iar „florile „ din ochii lor când mă întâmpină, este o confirmare că „ Primești ceea ce dăruiești”


Nu știu dacă am priceput prea multe în anii ăștia, din eșecuri, realizări, din târâitul la nivelul solului sau din zvâcnetul spre zborul liber spre care am tins, dar un lucru este cert, nu am uitat nIciodată să fiu VIE .(chiar dacă uneori am fost un mort viu) Este, dacă vreți, o pledoarie pentru zâmbet și pentru viață, așa nenorocită cum este ea. Să aruncăm măștile de pe figură, să fim naturali, neîncorsetați în limite rigide impuse sau autoimpuse, să primim tristețile și bucuriile așa cum vin, cu înțelepciunea celui care știe că, toate vin cu un rost în viață.
ZÂMBIȚI VĂ ROG!

N-AI NEVOIE DE FOARTE MULTE CA SA FII FERICIT , E DEAJUNS O MANA DE PRIETENI IN ASFINTIT - decembrie 2011

      Parcă nici nu simt că vin sărbatorile, sunt zile ca oricare altele, aud o voce din spate și tresar speriată că cineva imi citește gândurile. Am eu multe în cap acum... hmm, să gândesc cuminte. Le mătur, le bag sub preș și scot la iveală altele cu îngerași, colinde și leru-i ler. O să încep să levitez cu atâția îngerași în minte. E epidemie de sfințenie, ar trebui instaurată carantină să nu ne molipsim și noi, ăștia păcătoșii .Chipu-mi strălucește acum angelic... sper. Firea mea versatilă mă ajută. 
        Îmi rotesc ochii prin club și observ că„ vrăjitorul „a venit deja, ne așteaptă. Ne întâmpină cu zâmbetul larg și brațele deschise a îmbrățișare. Clubul se umple încetul cu încetul și Walter Ghicolescu iși ia tovarășa de pribegie sub braț îndreptându-se spre microfon.Corzile vibrează ascultătoare sub mâna lui. E carismatic și melodiile-i curg plăcut.Cântă alternând, colinde cu melodii ritmate și poezie Este un artist complet.Atmosfera este destinsă și prietenească iar publicul se însuflețește.Invitația picură cald: 
   „ Hai fă-te comodă-n fotoliu 
 Infruntă-ți tendința spre nu 
 Renunță te rog la orgoliu
 Și cânta-mi din nou voulez vous„ 
    Ajun de Crăciun, prag de ger și de bilanțuri, prag de alt an, încă unul adăugat, încă unul scăzut.Timpul face socoteli scurte, fură și împovărează în aceeași măsură. E trecut de 12 noaptea și Crăciunul ne prinde împreună. Băieții au terminat de cântat. Au fost grozavi. Chitarele iau drumul tăcut al huselor iar tobele stau roșii și obosite într-un colț. Nu, nu plecăm încă deși patul ne așteaptă, pe întuneric, răbdător... E a doua seară când ne întâlnim și e bine. Melodii vechi ne incită amintirile și pașii de dans devin nostalgice aduceri aminte.
      Sunt locuri care te atrag ca un magnet. Involuntar devii dependent de atmosfera aceea specială care se creează acolo și o dată dacă nu ai fost prezent, paradoxal, parcă îți lipsește fumul, scaunul incomod și oboseala aceea plăcută din miez de noapte Sunt clipe în care simți că se întîmplă minuni, când sufletul încrâncenat se deschide cotlon după cotlon, cu ajutorul unei melodii, a unui vers, cu fredonarea șoptită sau apăsată a unui cântec împreună cu prietenii. Realizezi că bucuria de-a fi împreună desface lacăte ale tristeții și că da, acolo, ai sentimentul apartenenței.

VIATA FARA OGLINZI

      O privesc îndelung așa cum nu m-am priceput niciodată să o văd. O studiez amănunțit cu ochi critic de femeie. Era zilnic în preajma mea, o atingeam adeseori dar niciodată nu m-am gândit la ea altfel, ca la o ființă frumoasă cu sufletul bogat, de fapt... nu m-am gândit în nici un fel mult timp. Uitam mereu de existența ei. Dar acum e aici, lângă mine, palmele mele-i ating buzele frumos conturate, gâtul delicat, îi privesc ochii sclipind verzi de sub șuvițele rebele.E sfioasă, debusolată și tace.

    Incep să-i vorbesc molcom, să-i povestesc despre felul în care se privește cerul și răsăritul și asfințitul și mugurii copacilor, despre viață și despre ce înseamnă a trăi. Îi deschid porți spre care rătăcise drumul sau poate nici măcar nu pornise vreodată. O simt ușor cum se destinde și zâmbește fermecător. Ati văzut pe cineva care zâmbește cu ochii?Ați văzut lumina din ochii lor?Așa e ea. Mă tulbură tot mai mult. Mă înțelege, doar vorbim aceeași limbă, suntem amândouă femei.
Mă întreb de ce am ignorat-o atâta timp, poate fiindcă mult timp cineva mi-a spus că ea e o femeie anostă, un chip comun cu minte inceată și calități inexistente. Cuvintele ei, sărmane frunze uscate luate de vânt. Mi-a spus că tăcerile ei sunt lungi și e mai bine așa, oricum nu vroia să o audă vorbind. Omul acela era întunecat precum bezna. Nu știa să râdă, bietul, se născuse trist. Și eu am crezut ani în șir că spune adevărul .

     Iartă-mă draga mea, dar el mi-a spus că nu știi să zbori, că locul tău e printre lucrurile mărunte, dar cum așa, uite, ești printre rândunele. Nu bănuiam că ești atât de diferită. Ai invățat felul in care zboară păsările, trebuia să dai doar din aripile pe care ți le-ai crescut singură în atâția ani de solitudine. Sunt mândră de tine iubito .Acum știu că păstram dragostea pentru tine ascunsă  dar începând de azi, o să-ți repet zilnic că te iubesc și am să te alint cum doar femeile știu să o facă cu sufletul lor de floare.

    Ziua s-a sfârsit, mă simt secătuită de energie .A fost o zi a adevărului. Adormim imbrățișate . E cea dintâi zi și noapte pe care o petrec cu... mine.