joi, 17 mai 2012

DACĂ-L IUBESTI, SPUNE-I ADIO!

         Se ascunde sfioasă la adăpostul cearceafurilor și il roagă să nu aprindă lumina. Îi e atât de rușine de parcă ar ascunde cine știe ce diformitate și și-aș dori în clipa asta să fie precum o broscuță țestoasă cu carapace, să aibă unde să se refugieze. O mângâie blând repetându-i că e atât de frumoasă și Dumnezeule, a fost măritată atâția ani , da a fost, dar inhibarea adunată în atâta timp nu are cum să se volatilizeze într-o noapte. Strânge din dinți în espectativă când el o atinge diferit de tot ce-a cunoscut până atunci și lasă treptat, treptat crisparea să se scurgă ca o apă murdară care primește, prin nu știu ce minune, un afluent proaspăt . A trăit o veșnicie, parcă, într-un trup pe care abia acum îl percepe, uimită, cercetătoare, fiindu-i descoperite resorturi pe care habar nu avea că le poartă în adâncul ei și cunoaște, tumultos și halucinant, femeia care sălășluia inconștient în ea. Nu mai există porți inchise, zăvoarele au fost sparte, cearceaful s-a dus naibii cât colo, își arcuiește mândră spatele de parcă ar striga infatuată „ priviți-mă , eu sunt, așa cum n-am fost nicicând, cum nu credeam că pot și voi fi vreodată„ Și precum valurile furioase, când marea e în extaz, înaintează și se retrage spasmodic, într-o simfonie de acorduri ascendente, culminând cu un final în care totul este dispersat în miliarde de particule... Nu, nu sunt eu asta, își spune trecând prin fața oglinzii de pe hol și totuși ar vrea ca femeia impudică, dezinvoltă, care stă cu sânii neacoperiți și ochii dilatați încă de miracolul pe care tocmai l-a trăit, să alunge umbra veche, impregnată în dreptunghiul argintiu.
      Urcă scările spre apartament cu greutate din cauza poverii care o copleșește.Face o asociere forțată și se gândește la Iisus urcand Golgota... Doamneeee, devin patetică își zice cu amărăciune. Ii simte cuvintele și acum, ca o cădere bruscă de pietre care te ia prin surprindere în timp ce cutreieri prin munți. „Mi-a venit ok-ul pentru transfer, nu știu ce să fac, chiar nu știu, nu dorm de zile întregi nici măcar o secundă, sunt sfâșiat, abia pot să bag în gură câteva înghițituri de mâncare” Nu-i nici o săptămână de când o ținea în brațe și acum îi spune asta...Dar când a cerut transferul și de ce? Iși amintește că i-a pomenit odată ceva, a crezut că în glumă să o necăjească, că ar fi cineva în București, o femeie, care ar putea să-i dăruiască o familie, dar el nu o iubea, îi spusese. Știa că-și dorește nespus de mult un copil, dar... viețile lor fuseseră total diferite. Când l-a întalnit nu știa prea multe despre el… două mastere, doctorat si ... celibatar. Dar totul a evoluat atât de repede, neașteptat și s-au trezit speriați că s-au indragostit. Ea tulburată încă dupa divort, el cu planuri de viitor devenite brusc incerte. Era singură, copiii îi plecaseră în străinatate și dragostea lui a venit ca un curcubeu după ploaie. Își amintește că avusese o reacție necontrolată când i-a pomenit de celaltă femeie; se trezise scuipând venin și-l întrebase ,,gata, ai găsit mamă purtătoare?” Dragostea ne face uneori să devenim cinici și ingrozitor de agresivi. Îi fusese rușine de ceea ce spusese și-și ceruse iertare, glumiseră apoi pe chestia asta..Uitase de incidentul acela și acum îi explodă în minte dureros. Și dacă a spus adevărul... poate ea e acolo și-l așteaptă? Dumnezeu i-a dăruit mierea dar a pus-o să o ia singură din stup cu mâna goală și mii de îndoieli se infig, ca niște ace, acum adânc in sufletul ei. Simte cum veninul se împrăștie și o sleiește de puteri.      
             Știe că se chinuie, că e torturat de întrebări, de parcă ar fi legat cu sfori de mâini și de picioare și tras în toate direcțiile. Merge pe stradă , vede copii zbenguindu-se, se gândește la ochii lui când i-ar privi și se întreabă deznădăjduită cum ar putea să-i ceară să rămână cu ea? A incercat să-i spună să plece într-o zi când s-a simțit mai puternică, dar cuvintele au ieșit cu greutate, scrijelindu-i gâtul și s-au spart dureros în mii de lacrimi.Cum ar putea să-l oprească, cu ce drept, cum să-l priveze de ceea ce ea are deja?



   A vorbit aseară cu o prietenă care i-a spus așa :,,fă-i tu un copil și oprește-l lânga tine, dacă îl iubești mai mult ca pe tine, fă-i un copil, nu-ți arăți nici pe departe vârsta și nu o să se mire nimeni când te va vedea” A răspuns pe nerasuflate ,, Nuuuuuuu!!! E cea mai absurdă și imposibilă idee și nu-i vorba că nu pot fizic …” S-a întrebat apoi, oare de ce reacția asta, cât de mult îl iubește, cât ar fi dispusă să se sacrifice, în ce se măsoară dragostea? Nu-l iubește îndeajuns de i se pare imposibil acest lucru? Oare despre asta e vorba? Așa trebuie să iubim, mai mult ca pe noi înșine? Dar pe ea viața a învățat-o că bunul cel mai de preț pe care-l posedă e ea însăși, chiar dacă a aflat acest lucru târziu… totuși la timp pentru noul început. Chiar e corect față de tine însăți să faci lucruri ,,nefirești” în numele iubirii, fiindca cum altfel s-ar putea numi nebunia de-a face un copil la vârsta asta cînd altele...? Doamne, nici nu vrea să se gândească .

   „ Da, simt că voi ,,naște „ de acum incolo, dar ceva din mintea mea, acela e ,,copilul „ pe care mi-l doresc. L-am purtat in mine ani de-a rândul, zămislit și nenăscut și acum simt nevoia să-i dau viață. Știi cât de mult îmi doresc să am timp să scriu, Petru, nu pot să-mi refuz asta și nici tu nu mi-o poți cere. Suntem la începutul a două drumuri diferite. Dragostea noastră se va estompa cu timpul și dorința ta de a fi tată se va amplifica pe zi ce trece.”Îi repeta a mia oară lucrurile acestea dar nu reușea niciunul dintre ei să facă primul pas spre despărțire. Simte cum revolta se umflă în sufletul ei ca puhoaiele tulburi ale unui râu scăpat din matcă și-și spune că dragostea trebuie dovedită firesc, prin gesturi normale, cu unele mici nebunii, necondiționat, cu înțelepciune și devotament și nu prin fapte disperate. Fiindca altfel aceste lucruri generează, cu timpul, frustrări și poate reproșuri. Și-i păcat ca din deznadejde o dragoste mare să se transforme în compromis …Ar vrea să-l știe veșnic lângă ea, mai speră încă într-o minune, poate dragostea ei îi va fi dejuns, poate...
    Astăzi își așteaptă iubitul. A sunat-o și i-a spus că a amânat transferul, o iubește prea mult și nu concepe să se despartă plecând în alt oraș. Se învârte ca o nebună prin casă lălăind ca o puștoaică„ nu pleacă, mă iubește, mă iubește„ Și-a pus o rochie ușoară, albă, care se vede frumos pe pielea bronzată. Iși agață delicat pe umăr o floare mov, ca un păcat și se privește mândră în oglindă.Se bucură că e frumoasă pentru el.Se agită prin casă trufașă ca o prințesă.Puțină culoare în obraji parcă mai trebuie, dar nu, se va îmbujora de drag și emoție când îl va vedea. Parca se simte adolescentă la balul de absolvire al liceului, când fiecare fată credea că rochia ei e cea mai frumoasă. Se strâmbă în oglindă, căutand zâmbetul cel mai atrăgator cu care sa-l întâmpine. Nu se vede bine, trebuie să o șteargă puțin.Așa, acum da.Ce ochi sclipitori are, dragostea lui i i-a făcut așa. Vecinii ei ciocăne toată ziua, dau cu var, forfotesc primenindu-și casele.Poate își repară ușile sau înlocuiesc ferestrele cu unele mai mari...sau poate își repară viața. Au o veșnicie la dispoziție. Dar ea, în ce culori să-și zugraveasaca pereții sufletului căci viata ei, e de ceva timp, într-o continuă ,,renovare”? Nu ajunge sub nici o forma la momentul acela când mai ai de pus doar perdelele, flori în vază și zâmbești mulțumită că ai reușit să faci ordine si curățenie.Viata ei e plină de amintiri, ,,moloz” și multe lucruri inutile … încă pentru destul timp. Deschide larg fereastra să intre bine aerul plăcut de afara și câteva raze de soare. Oare a mâncat ceva azi? Nu-i nimic, oricum nu poate acum, se va hrăni cu iubirea lui.



Tresare, sună telefonul, e Diana, o cheamă la plimbare pe malul mării.

     - Nu pot Diana, îl aștept pe El, știu că nu te superi, ne vedem mai mâine și vorbim. Se scutură speriată realizând că se referă la el, ca la un Mântuitor. Iși amintește că mai are o lucrare de făcut, dar cine poate sa scrie ceva acum? Iși pregătește materialele, o va face în altă zi. Off, unghia asta tocmai acum s-a rupt, o pilește repede. Cât o fi ceasul, oare arată bine ora? Să verifice la televizor. Mda, e corect, e târziu. Sună soneria, se precipită spre ușă, cum o fi urcat doar nu a sunat la interfon? E doar administratorul , a venit sa citească apometrul... o privește ciudat și totodată cu admirație. Bolborosește ceva cum că ar merge la o petrecere și parcă o crede, deși pare puțin ciudat la ora asta.
      Mama ei le îmbrăca pe ea și sora ei cu rochii frumoase in zilele de sărbatoare. S-a obișnuit așa și când îi vine iubitul iși pune haine alese cu grija fiindcă prezența lui face dintr-o zi obișnuită, o sărbatoare. Și cine știe, poate vor ieși puțin la terasa aceea de la malul mării. Țiuie telefonul, un mesaj „ Acum am plecat de acasă, ajung in 40 minute”Se fâstcește copilărește, pulsul i se accelerează și bălmăjește„ asta-i dovada supremă, m-a ales pe mine, offf e atât de neașteptat că nu-mi vine să cred”
      Ce frumoasă e melodia asta, cât i-ar place să o danseze impreună, dar ei nu au fost niciodată undeva să danseze, nu s-au întâlnit niciodată cu prietenii ei sau ai lui, nu s-au plimbat prin parc și nici nu au privit vreodată luna plină la malul mării.Parca ar fi o adolescentă ...hmmm o adolescentă intarziată. Iubitul ei nu are timp, e ocupat mereu, muncește mult, se agită, se consumă, are lucrări de făcut, are puțin timp liber. Il admiră și-l iubește așa cum e, doar că uneori o cuprinde așa un ,,dor de noi” cum spune el și ar vrea să facă lucruri simple împreună, să–și lase câteodată lumea lui încâlcită, să fie mai puțin gânditor și studios. Parcă începe să se lase răcoare, s-a inserat puțin afară.Inchide fereastra.



A lăsat-o pe Diana singură la plimbare, dar prietena ei o iartă, se bucură dacă e fericită...dar ea nu e nicicum, doar așteaptă... Sună telefonul, vocea lui se aude nesigură și nesinceră:

    - Alo ...nu te supăra, îmi pare rău, nu mai pot veni, am primit un telefon și m-am întors din drum, probleme personale, mi-e dor de tine și ne vedem cât de curând voi putea...O seară placută!  Nu face crize, este o persoană matură fizic, dar sufletul ei hârjâit intr-o căsnicie ratată, țipă deznadăjduit și infantil. E a treia săptamână de când nu s-au văzut și el locuiește la 40 minute depărtare, într-un oraș apropiat. Rochia s-a șifonat de atâta așezat și ridicat de pe canapea și floarea ei cea păcatoasă atârnă jalnic.A aruncat pantofii cu toc aiurea pe hol.E intuneric în casă dar nu-i vine să aprindă lumina. Un pahar cu apă e tot ce îi trebuie acum, dar cine să i-l aducă, nu se poate ridica, e amorțită.

Mai poate să întindă mâna tremurand spre telefon:

   -  Diana, eu doar ascult, te rog spune-mi orice...Petru nu mai vine...poate niciodată.
    Stă pe scaunul din bucătărie, cu mâinile răpuse de deznădejde, atârnînd inerte în poală și privește spre suportul de vase de pe chiuvetă; o farfurie, o furculiță, un cuțit și un pahar.Sperase că vor fi, într-un târziu, câte două din fiecare. Și el sperase că vor fi trei...

O ZI FRUMOASA SI-UN BONSAI

     Telefonul țipă strident anunțând un mesaj: ,,Bună dimineata, draga mea! Aici ploua de azi dimineata, mi-e dor de mare” Azi m-am trezit bine, cafeaua a mers la fix si am savurat-o leneșă in pat cu laptopul in brate. De afară se aude o bandă înregistrată cu slogane electorale și muzică. Peste tot prin casă mă ,,lovesc” de obiecte personalizate cu numele candidatilor la primarie. Aprind aragazul cu bricheta de la Radu Cristian, mă uit când sunt Rusaliile pe calendarul cu inscripționarea de acum cunooscută, păna si cartea lui Orhan Pamuk de pe noptiera are un semn de carte inlocuit de un pliant electoral.  Deschid mail-ul, Raluca iar mi-a umplut căsuța cu indemnuri ecologiste, deja ma exasperează, mă enerveaz subit și vreau să o șterg din lista dar ma temperez si –mi dau seama ca n-am mai vorbit demult cu ea; știu că e tristă și are multe probleme, trebuie să-și canalizeze și ea toată energia negativă inspre ceva. Toată lumea are o poveste, multi credem că viata noastra e un roman, dar a unora chiar este.
       Corina a cumparat azi un bonsai. A venit tematoare cu el acasă sa nu o cert pentru că a dat multi bani pe el. L-a pus cu ochii plini de bucurie pe masa așteptând supusă mustrarile. Dar cum poți certa un copil fericit care a cumpărat o floare, cât de meschin poți sa fii? Tatal ei i-a dat o mica caracatiță să o prepare fiindca se pricepe. Mâncăm, mestecand cu sârg, carnea destul de tare și ne uitam la bonsai. S-ar putea zice că suntem privilegiate. Ne străduim să udăm bonsaiul dar apa se prelinge toată pe jos. Cautăm alte tehnici pe internet și ne dumirim intr-un final, citind că trebuie scufundat cu ghiveci cu tot intr-un vas cu apă.
  Din laptop răsună cuvintele lui Cerebel ,, imi vine cateodata sa arunc, cu grijile, problemele in aer, in aer...”
   In aeeeeer, in aeeer, lalaim si noi , doua fete cucuiete si-un bonsai. Afara e innorat si sta sa ploua, oamenii alearga zgribuliti, luati prin surprindere de vantul taios, nefiresc de rece in luna mai. La noi in casa e caldut, multa lumina si pace, caci cum ar putea fi altfel cand fiicele mele imi lumineaza viata? 
 Fericirea-i un lucru marunt 
E o aripa care vibreaza 
Fericirea-i un lucru mic 
Un pitic, ce danseaza.