„ Sunt singură în
casă. Pereții mă privesc prin ochii chipurilor, ce am senzația
că au apărut
în var. Gândurile se bulucesc tulburi, chinuitoare, lăsând
în urmă haos, precum un torent. Să dau
drumul la radio, vreau o voce. Să-mi vorbescă cineva. Să se
suprapună peste liniște,
să nu-mi mai aud gândurile. Cât de disperată sunt, cât de tristă.
De fapt, de azi dimineață primul gând care m-a întâmpinat, a
fost „ azi sunt tristă”. N-am mai stat să mă gândesc, e
așa sau nu, ce sens are să
iscodesc... poate după-amiază
trag și-un plâns mi-am zis. Diana m-a chemat la sală, hmm... nu pot așa tristă cum sunt.”
Maria se
ridică alene din pat, măturând
din mers cu privirea plictisită, plantele
de pe pervazul ferestrei. Mușcata roșie are încă flori,
bonsaiului i-au dat încă niște
frunzulițe și ce verde
este micuța plantă căreia nu-i știe
denumirea. Schițează un
zâmbet, din ochi doar, căci gura o ține strânsă. Voit.
Se strâmbă de durere când, sub piciorul gol, se rotește micuță o mărgea. Își amintește de șiragul care
s-a rupt ieri, când nervoasă l-a scos
de la gât fiindcă nu avea nici o bluză să-l
asorteze. Adevărul este, că
nici n-am avut răbdare să
caut, recunoaște. O ia cu două degete și deschide
cutia din care, multicolore și
amestecate, apar o mulțime de mărgele.
Se uită lung la ele...ce-ar fi să...
Au trecut două ore, nici nu știe cum.
Din radio picură o muzică
lentă, caldă.
Mai devreme i s-ar fi părut depresivă,
dar acum o inspiră. Una câte una, în culori vii și pale, bobițele din
cutie, au trecut prin mâinile Mariei.
Face nodul final și privește
satisfăcută. Sunt
frumoase decide. Se duce la șifonier și scoate exact bluza potrivită.Mâine
asta va fi ținuta.
„ The show
must go oooon„ se aude Freddy Mercury din difuzoarele radioului și Maria se surprinde secondându-l cu vocea pițigăiată.
De pe noptieră îi zâmbește
portofelul-ursuleț tricotat de Laura. Tulpinile cu măciulii de mac, stau grațioase
pe coaja de nucă de cocos, într-un aranjament
grozav, pe care i l-a dăruit Corina. Iși
amintește de inelul de la Liz, cel de la Maria..., brățara, toate făcute de
ele. Ce tipe grozave și ce imaginație.
Și fetele celelalte, toate una și una, timide și cu atâta
creativitate.
Telefonul țiuie anunțând un
mesaj. „ Sunt fericităăăă!!! Ai avut dreptate să nu renunț și să am
încredere în ceea ce fac. Am vândut toate lucrușoarele
și am comenzi noi. Mulțumesc”
Maria zâmbește și scrie răspunsul: „ Știai că poți să o faci, dar aveai nevoie să te
scuture cineva, ciufulitooo!”
Așa suntem toți
filozofează, avem nevoie să fim trași de mânecă, să ne spună alții cât de
puternici suntem și cât de „frumoși” căci noi ne
minimalizăm calitățile,
ne impunem limite și-l admirăm mai mult pe celălalt...
Ce bucurie i-a făcut Diana cu mesajul ei, hmm...
parcă eram tristă
sau... doar am vrut?
De fapt, ce naiba, sunt fericită, sunt
o luptătoare, chiar așa,
o învingătoare căci
altfel, cum aș fi fost azi aici?