marți, 16 octombrie 2012

E TOAMNĂ ȘI APOI...




Oamenii se schimbă. În bine unii, în rău alții, „în bine rău” norocoșii sau rămân așa. Puțini.
             Îmi spunea deunăzi cineva, o persoană mereu în ofensivă, revoltată de atitudinea mea tolerantă și conciliantă, că cel care își susține invariabil ideea, are negreșit de câștigat. Mă privea oarecum de sus, de la nivelul banilor câștigati printr-un mariaj strălucit, stăpână pe sine, probabil, datorită diverselor chei care ii zornăiau prin poșetă.
           Am ascultat-o zâmbind u
șor și i-am răspuns că mă simt tare bine așa cum sunt,  bucurându-mă când am dreptate dar,  la fel de mult, când realizez că nu m-am contrazis inutil și jenant.
           M-am sim
țit ințeleaptă și mult mai bogată, chiar daca aveam în poșetă doar  două chei.  Am lăsat-o in lumea ei ,,echilibrată “ nu știu pentru cât timp , am salutat-o și am plecat fără să-i spun că, oamenii ca ea răman la un moment dat singuri sau însingurați.
          Toleranța sau o  personalitate slabă, cine stabilește limita, linia de demarcație? La ce să ne raportăm, care ne sunt reperele? Nu cumva  toleranța e o scuză pentru lașitate? Cât să înțelegi încât să nu fi considerat slab? Cine face primul pas , care lasă garda jos mai repede?  E o competiție care e mai tare? Cât e de câștigat și cât de pierdut din treaba asta? Resentimente, ranchiună, orgoliu exacerbat. Purtăm  în noi atâta energie negativă, neputând  ierta pe cei ce ne-au greșit. Soacra, soțul sau iubitul, un vecin de scară sau de gard, o vorbă aruncată pieziș,  la mânie,  sapă adânc în sufletul nostru. E atât de ușor să rănești.  Preocupați să tot derulam filmul trecutului  nu cumva uitam să fim actori principali, în filmul live al vieții noastre și lăsăm pe alții să ne joace rolurile care ne-ar consacra?
      Am priceput de  la o vreme că tot tergiversand lucrurile , așteptând cu trufie  ca celălat să lege  firul rupt, fiecare dintre noi,  are doar de pierdut și că timpul nu se impiedică de orgolii mărunte, căci după fiecare toamnă, vine o lună  când  ne-am obișnuit, paradoxal, să  sărbătorim  că am mai îmbătrânit cu un an . Și apoi, vine in final o vreme când, dacă ai uitat să trăiești frumos, rămâi doar cu o intrebare: „de ce sunt singur...?”



joi, 4 octombrie 2012

MI-EȘTI DRAGĂ FATĂ !



 Alergăm, muncim, ne creștem copiii daca avem,ne gândim să-i facem ... cândva, dacă nu-i avem, zidim case, cumpărăm aparatamente, mobile, covoare, facem rate sau ,,împrumutăm” de la părinți... cei care pot, injurăm cu obidă când ne găsim mașina lovită în parcare...(offf mașina frumoasă  cumpărată din Bulgaria fiindcă buzunarul românesc se deschide mai puțin peste graniță). Ne bucurăm și ne întristăm alternativ, zi după zi, ne trăim viața ca într-un montagne –russe, cu suspans, cu teamă și speranță deopotrivă adesea previzibil și plat.

  Zâmbim vinovate când mama ne trimite borcanele cu castraveți și zacuscă simțind că veleitățile noastre de gospodină s-au dus pe apa sâmbetei, ne bodogănim  partenerul  că nu știe sa schimbe garnitura la robinetul de la  chiuvetă și trebuie să chemam instalatorul, ne strâmbam dezaprobator când mai cere sare și acreala la ciorbă de parcă ne-ar subestima talentul de-a găti, ne mai cumpăram câte o rochie și o zdrăngănică  pe furiș, că musai trebuie și accesorizată, ne tundem și ne vopsim uneori fară sa fie nevoie, doar așa de draci, că ne-a enervat soacra sau el iar a băgat nu știu câți bani în mașină, ne machiem și ne ingrijim chipul, dăruim dragoste, atenție, timp, celor din apropierea noastră dar, câte dintre noi iși spun  așa, din când în când ,,mi-ești dragă fată,,... în oglinda?
        Câte dintre noi am facut mereu ce TREBUIE și nu ce ne doream, de câte ori am spus DA când de fapt simțeam NU  și de cate ori am spus ,,da mamă mi-e bine,, când poate, ne uitam spre cer ca la o ultimă scapare?
    Astăzi m-am trezit copleșită de razele soarelui, geamul de la dormitor le primește cu generozitate. M-am intins ca o pisică...bine hranită și mi-am dat seama, așa pe stomacul gol, că  tare-mi mai sunt dragă. Mi-am privit aripioarele care parcă aveau o curbură chiar  placută, mi-am atins locul unde ar fi trebuit sa fie patrațele pe abdomen, m-am gândit la dansatoarele de belly dance și m-am simțit   voluptoasă.
    Am deschis larg fereastra  să intre aerul  plăcut de afară și apoi cu ceașca de cafea în mână am întampinat încă o zi in care sunt sănatoasă  și-mi trimit cu drag  ocheade in oglindă.


   

marți, 2 octombrie 2012

NU VIN CAII CÂND VREM NOI...


 Am citit în adolescență și acum recent din nou, cu aceeasi tulburare și transpunere, romanul „Donna Alba” a lui Gib Mihăescu. M-am întrebat cu înțelepciunea maturității și idealismul mult diminuat, dacă nu cumva ani de-a rândul am crezut într-o poveste livrescă căreia i-am dat, nejustificat, șanse de a deveni reală.
    Am stat de multe ori și m-am gândit dacă nu cumva noi, femeile, suntem îndrăgostite încă de mici, de… o poveste, de o proiecție a minții noastre, a visurilor și așteptăm doar persoana care să se metamorfozeze din Sburator în perechea ideală. Și așteptăm...  eternă așteptare, căci calul alb paște iarbă pe câmpiile iluziilor noastre.  Ilene Cosânzene și Feți- cucuieți sunt în pozele copilăriei. Aici, langă noi, sunt bărbați care beau bere și nu apă vie,  conduc mașini și nu bidivii hrăniți cu jăratec, se luptă cu bănci cu șapte capete, trimit sms-uri să-și anunțe venirea fiindcă buzduganul ajunge mai greu sau nu este și care totuși, ne aduc uneori flori și  nu salată din „ Grădina ursului”

UN FEL DE RUGĂCIUNE

 

          Am înțeles. Asta este, nu vrei cum vreau eu și pace. Pot să fac ceva? Sunt la mâna ta, m-ai modelat cum ai vrut, m-ai trântit la pământ și apoi m-ai ridicat, m-ai făcut să plâng și de fericire și de tristețe. A durut. Am zâmbit apoi și iar am strâns din dinți pe urmă. Sunt sub ochii tăi, la voia ta, la cheremul tău. Nu am unde, cum, de ce pleca.
   Te-am implorat noaptea,te-am hulit ziua și apoi iar te-am rugat. Să îmi dai ce-ți cer. Să mă lași să trăiesc liniștită. Să… offf… de câte ori ți-am spus, nu mai repet. De ce trebuie să îți dau mereu dreptate? Fiindcă o ai. Știu. Am priceput, mi-ai arătat de atâtea ori.
      Tu. Poate mă vezi, eu…Cine ești? Ești oare?
     Mă uit spre cer fiindcă așa mi s-a spus, că acolo locuiești. Mama îmi spunea doar „roagă-te„
    Privesc în sus și îngaim: „Tatăl nostru… ai puțin timp pentru mine?”