marți, 16 octombrie 2012

E TOAMNĂ ȘI APOI...




Oamenii se schimbă. În bine unii, în rău alții, „în bine rău” norocoșii sau rămân așa. Puțini.
             Îmi spunea deunăzi cineva, o persoană mereu în ofensivă, revoltată de atitudinea mea tolerantă și conciliantă, că cel care își susține invariabil ideea, are negreșit de câștigat. Mă privea oarecum de sus, de la nivelul banilor câștigati printr-un mariaj strălucit, stăpână pe sine, probabil, datorită diverselor chei care ii zornăiau prin poșetă.
           Am ascultat-o zâmbind u
șor și i-am răspuns că mă simt tare bine așa cum sunt,  bucurându-mă când am dreptate dar,  la fel de mult, când realizez că nu m-am contrazis inutil și jenant.
           M-am sim
țit ințeleaptă și mult mai bogată, chiar daca aveam în poșetă doar  două chei.  Am lăsat-o in lumea ei ,,echilibrată “ nu știu pentru cât timp , am salutat-o și am plecat fără să-i spun că, oamenii ca ea răman la un moment dat singuri sau însingurați.
          Toleranța sau o  personalitate slabă, cine stabilește limita, linia de demarcație? La ce să ne raportăm, care ne sunt reperele? Nu cumva  toleranța e o scuză pentru lașitate? Cât să înțelegi încât să nu fi considerat slab? Cine face primul pas , care lasă garda jos mai repede?  E o competiție care e mai tare? Cât e de câștigat și cât de pierdut din treaba asta? Resentimente, ranchiună, orgoliu exacerbat. Purtăm  în noi atâta energie negativă, neputând  ierta pe cei ce ne-au greșit. Soacra, soțul sau iubitul, un vecin de scară sau de gard, o vorbă aruncată pieziș,  la mânie,  sapă adânc în sufletul nostru. E atât de ușor să rănești.  Preocupați să tot derulam filmul trecutului  nu cumva uitam să fim actori principali, în filmul live al vieții noastre și lăsăm pe alții să ne joace rolurile care ne-ar consacra?
      Am priceput de  la o vreme că tot tergiversand lucrurile , așteptând cu trufie  ca celălat să lege  firul rupt, fiecare dintre noi,  are doar de pierdut și că timpul nu se impiedică de orgolii mărunte, căci după fiecare toamnă, vine o lună  când  ne-am obișnuit, paradoxal, să  sărbătorim  că am mai îmbătrânit cu un an . Și apoi, vine in final o vreme când, dacă ai uitat să trăiești frumos, rămâi doar cu o intrebare: „de ce sunt singur...?”