joi, 27 septembrie 2012

ZÂMBETUL MEU NU CERE ÎNTREBĂRI





       Oamenii pun întrebări. Incomode adesea, fără noimă uneori, malițioase poate mai rar dar, oamenii vor să știe în ce fel exiști. Unii dintre ei. N-am chef. N-am chef azi să dau răspunsuri, să-ți răspund politicos din ce trăiesc, ce face fostul , dacă există actualul sau viitorul, ce eforturi am făcut să slăbesc sau n-am făcut, să-ți spun de unde am fusta, cămașa, mărgelele și cerceii, să zâmbesc de complezență la complimente venite de la femei (care oricum mă mișcă prea puțin sau nu indeajuns să mă tulbure).
   Merg pe stradă și zâmbesc fiindcă sunt construită din cărămizi de zâmbete largi. De ce nu îmi răspunzi doar la salut și să treci mai departe? Cu puțin noroc poate mai primești la capătul stăzii un surâs și te încarci cu optimismul celuilalt. Dar nu, tu trebuie să te uiți puțin pe gaura cheii, fiindcă ți-am inchis ușa vieții mele în nas și te roade asta.
         Oare despre ce să vorbim atunci? Despre nimic. Sau nu. Să vorbim despre tăceri. Prietenii mei înțeleg multe din tăcerile mele. Nu se supără când stau pe invizibil, ghemuită online, doar să fiu cu ei fiindcă uneori, nu am chef de cuvinte.
     Ce vreau să înțelegi cunoștiințo, dacă mă vezi pe stradă zâmbind, crede-mă nu te invit la cafea să-ți spun câți morcovi am pus în oala de pe aragaz. Zâmbetul îl împart generos dar viața mea, e doar a mea. Am venit să cumpăr pâine. O plătesc, te salut și plec. Cine știe, poate o mănânc singură sau cu cineva, poate beau și o bere, poate... Vezi, habar n-ai ce o să mai fie fiindcă nu-i treaba ta. Poate nici eu  nu știu ce-o să mai fie dar...asta-i treaba mea. Pauză de respirat adânc și  punct.