joi, 20 septembrie 2012

NU ORICINE-I RANDUNICA INTR-UN LIBER SI MANDRU ZBOR



          

                                        


              

               AM RÂS ATUNCI CÂND N-AM MAI PUTUT SĂ PLÂNG ȘI AM ÎNVĂȚAT SĂ TRĂIESC AȘA, FIECARE ZI CA PE O MARE BUCURIE.
       

Glasul muezinului despica liniştea blândă de undeva din vârful minaretului, chemând tânguitor la rugăciune. Din ascunzişul ferestrei, la ceasul de tihnă de dinaintea plimbării de seară, când lumina zilei se pierde în primele umbre sfioase ale nopţii, moscheea pare o corabie misterioasă, cu pânzele în vânt, plutind într-o solitudine atinsă doar de umbrele copacilor şi florilor. Printre cohortele nevăzute de suflete rătăcitoare ieşite parcă din mormintele acelea îngândurate din curte plutește un aer umed  și apăsător. Gândul o poartă viclean către ţinuturi mirifice, cu sultani şi cadâne, despre care citise cândva în O mie şi una de nopţi, transformând-o pe nesimţite într-o Şeherezadă apăsată de povara propriului destin.
     Se învîrte prin casă, de colo până colo, fără să-şi găsească locul, apoi, simţind că se sufocă, iese afară şi se îndreaptă somnambulic spre plajă. Apa răcoroasă a mării, muzica din grădinile de vară împletindu-se cu zgomotul valurilor şi cu bâzâitul enervant al ţânţarilor, îi crează o senzaţie ciudată, de excludere de la acest festin al vieţii, făcând-o să pășească prin nisipul fierbinte către locuri numai de ea ştiute.
Poposise adesea acolo amăgindu-și singurătatea, cu dezmierdarea suavă a lunii sau cu asfințitul maiestuos al soarelui, în clipe când amintirile o copleșeau.
       Câţiva tineri gălăgioşi se bălăcesc aproape de ea, gesticulând sau spintecând cu braţele valurile agitate. Din mijlocul lor, neaşteptat, se aude un glas alb, ca un ţipăt de pescăruș chemând o fată:
      - Maria, Maria, vino, vino să vezi cât de plăcut e!
     O gheară rece i se înfige în piept, îngheţându-i sângele în timp ce palmele se deschid involuntar, mirate, încremenind în aer. Uimirea o face să-şi audă propriile bătăi de inimă răsunându-i în tâmple, acoperind vacarmul din jur şi clipocitul valurilor, lovindu-se de stabilopozi. Numele ei rostit de vocea aceea...  Dumnezeule, a crezut că e Radu! În clipa aceea cînd tânărul a pronunţat numele a simțit că se sfărâmă în mii de particule! Avea tonalitatea vocii lui Radu! Căldura vorbei lui! N-o uitase. O îngropase undeva în ungherele minţii sale, trăgând peste ea, încetul cu încetul, cortina grea a anilor. Nările îi freamată adulmecand iz de tinerețe.
 Pleacă tulburată de acolo, aleargă pe plaja umezită de valuri strivind scoici și risipind un castel de nisip rămas pe jumătate întreg de peste zi.. Vântul, care se învolburează ameninţător, îi mângâie faţa aprinsă în timp ce picături mari de ploaie, încep să se reverse din toate părţile, alungând oamenii spre case sau spre restaurantele aliniate de-a lungul plajei. Tunetele şi fulgerele nu o sperie, nu are de gând să se adăpostească undeva, ploaia îi face bine, o curăţă de gânduri, de amintiri şi de toate spaimele adunate înlăuntru-i.
 „ Doamne, Radule, îşi şopteşte în gând, de ce a trebuit să reînvii în amintirea mea împietrită tocmai acum când credeam că merg pe calea cea bună? Ochii mei secaţi de lacrimi nu mai pot plânge, iar glasul meu stins nu te mai poate chema! Au trecut douăzecişitrei de ani de atunci! Am trăit o viaţă de om fără tine și am sperat că imaginea ta  e o cicatrice frumos vindecată! Şi acum, deodată, răsari ca o flacără din scăpărarea unui cuvînt aruncat la întâmplare şi dărâmi tot eșafodajul acesta pe care l-am ridicat cu atâta trudă în calea amintirii, lăsând puhoiul de gânduri să năvălească peste liniştea mea precară!”

Se oprește intr-un timp ostenită, se aciuiește sub o umbrela de stuf și stă așa ghemuită ca un făt în burta mamei așteptând să se nască.Stă cu capul ascuns între brațe, cu ochii strânși, ascultând marea. Un câine al nimănui îi dă târcoale prietenos privind-o curios.
   S-a înnoptat se sperie și intră în panică, aleargă gâfâind spre casă, gata a ajuns, offf Doamne, sunt udă, transfigurată şi mă gândesc cum am să justific întoarcerea asta târzie... aaaa din fericire soțul meu doarme, sforăie îngrozitor, nu-mi aude  mersul prin casă, cotrobăitul prin sertare, am scăpat de privirea lui dură, iscoditoare.
    E târziu, acele ceasului s-au rotit de multe ori după miezul nopții dar somnul nu-și găsește sălaș în ochii ce privesc în urmă, cu mai mult de două decenii. Nici nu știe cum a ajuns acasă de pe plajă, hainele s-au uscat pe ea și nisipul de pe încălțăminte s-a împrăștiat pe gresia din bucătărie.Amintirie revin obsedant și chinuitor...

Marea, marea ei dragă... e aceeași ca în serile când se plimba cu el în asfințit și-l asculta îndrăgostită cum vorbește cald și gânditor... Iubirea e o primăvară frumoasă îi spunea Radu  mereu, doar norocoșii au parte de mai multe anotimpuri. Nu toți cei care văd mugurii verzi pot avea certitudinea că vor vedea și florile sau vor  mânca din fructe. Vroia să-și construiască frumos viața și avea un gând pe care într-un târziu il va spune și ei.  Era dezgustat de toată lupta asta neputincioasă în țara în care ne născusem, de putreziciunea sămânței rămasă prea mult intr-un pământ neroditor și înfuriat își schițase pragmatic un întreg plan al viitorului. A aflat mai multe  într-o zi, când el ținând-o strâns în brațe i-a spus de Doris, Germania și plecarea pe care o aștepta ca pe o mântuire. 
             Vorbea rar cu glas scăzut de parcă i-ar fi  fost teamă să se audă, de parcă vorbele i-ar fi scrijelit imagini frumoase care se ițeau necontrolat în mintea frământată de contradicții „Știu ce vreau” repeta cu ochii pierduți într-o lume imaginară, încercând să se convingă pe sine insăși, dar ea nu-l credea și simțea cum o privește cu  buzele strânse într-un  stăvilar al cuvintelor care ar fi putut să țâșnească necontrolat din inimă. Îl aproba cu glasul mic și inocența ochilor care nu cunoscuseră extazul trupesc . Viața nu-i arătase incă toate darurile pe care le are de oferit și deși incerca din răsputeri să ascundă acest lucru, gesturile, atitudinea o trădau.
   Seara în care prietenii i-au chemat la terasa de la malul mării îi revine în minte acut și dureros...  Radu a venit mult mai târziu, crezuse speriată că nici n-o să mai apară și se agățase pierdută de berea pe care și-o comandase vitejește la venire, constatând absența lui. Se așezase lângă ea și fuma țigară după țigară. Mesele incepuseră să se aglomereze și melodiile curgeau plăcut și liniștitor dinspre scena improvizată într-un colț al terasei. Muzica îi învăluia ca o aripă protectoare.
O luase de mână și o trăsese după el dincolo de mese, în jocurile de lumini și umbre ale frunzelor din copacii, copleșiți de lumina felinarelor. Dansau lent, iar mâinile ei crispate se agățau de umerii lui ca de un colac de salvare. Ritmurile se pierduseră pentru ei și dansul se transformase într-o tulburătoare îmbrățișare. Stăteau așa lipiți, ca două umbre ale aceluiși trup, și-ntr-un târziu îl auzi ca prin vis spunându-i că Doris va sosi mâine în țară. Îi vorbea duios ca unui copil sfătuind-o să fie cuminte, să se întâlnească cu alți băieți, să cunoască viața. Vocea lui răzbătea slab, ca un ecou, în mintea ei ce refuza să priceapă că totul s-a sfârșit.
      Ajunsese cumva într-un târziu acasă și se prăbușise așa îmbrăcată în pat lăsându-se în voia sorții…Adormise spre dimineață, cu pumnii strânși a neputință, visând voaluri albe, diafane și mâna ei tremurând în aer de rămas bun...

                                                               *

Fumează o țigară și fumul urcă ca un șarpe spre tavan. Gustul mentolat îi dă o placută amorțeală   limbii ca după un sărut pasional. Nu fumează des, se îneacă mereu și tușește convulsiv  printre lacrimile formând dâre pe obrajii ce nu mai sunt netezi ca la 20 de ani. Scrumiera e plină de chiștoace și jumătăți de țigări neterminate. Buzele se deschid sporadic, atingând  liniștea cu câte un oftat. Soțul ei doarme nepăsător în camera de la capătul holului, dacă o va întreba ce-i cu fumul, probabil doar din dorința de-a ști tot ce mișcă nu fiindcă i-ar păsa cum se simte, găsește ea ce să-i spună. E liniște doar greierii se aud dinspre geamul ce dă în grădină. Remușcările se insinuează perfid și dureros...
       
Tot aşa ploua şi atunci, îşi amintește, moscheea e tot acolo, departe, învăluită într-o aură de lumină misterioasă, aşa cum o văzusem şi atunci când mă strecurasem pe ascuns, prosteşte, din restaurantul acela spre a nu-l obliga pe Radu să mă conducă, Doamne, ca şi când aş fi vrut altceva, după ce-l ţinusem în braţe sau mă ţinuse el pe mine, n-are importanţă, într-o ultimă încercare de a salva ireparabilul, cum naiba mi-o fi venit ideea asta prostească de a mă da în lături din calea lui Doris, de a rupe singura legătură dintre mine şi dragostea aceea sfâșietoare într-un moment în care el avea nevoie de nişte clarificări, iar eu aveam toate argumentele din lume să rămân? 
Mă lăsasem manipulată de subconştient, pusă pe gesturi extreme de altruism, aruncată în apele tulburi ale suferinţei, precum bărcuţele acelea de hârtie, din vremea copilăriei, pe care le scufundam, rând pe rând în ligheanul cu apă, imaginând furtuni devastatoare cu mâinile, doar că atunci el îmi isca furtuni în suflet. De ce-am cedat ca o lașă, doar văzusem clar cum mă privea în timp ce dansa cu Doris? Toți prietenii noștri au văzut asta dar își fereau privirea dezaprobator și nici unul n-a îndrăznit să-i spună verde în față„ Radule ești un prost, o să regreți...”  Trebuia să fi stat măcar acasă nu să fac imprudența  de a reveni la acelaşi restaurant după ce el se despărţise de mine pentru a o lua pe Doris de la aeroport,  doar mi-o spusese direct, fără menajamente, iar eu nu obiectasem nimic, îi urasem drum bun, încercând, culmea, să-mi imaginez cum o va întâmpina, cu trandafiri roşii, cu o violetă de Parma sau cu un buchet uriaş de garoafe, dacă vor merge acasă la el şi vor face dragoste, sau dacă ea îl va cuceri cu farmecele, cu parfumul ei, cum poate făcusem și eu, folosind aceleaşi trucuri femeieşti, aceleaşi jocuri nevinovate de oameni îndrăgostiţi, prin care trecuserăm și noi, sub o anumită rezervă, ce-i drept, şi vorbele lui îi reveniră în minte ” să nu te îndrăgostești de mine, eu am deja o relație, e la sute de kilometri distanță, vreau să plec din ţara asta, m-am săturat de atâta umilință...” Mda... totuși, cred că era în zadar să lupt, hotărârea lui era ireversibilă.
  Își aduce brusc aminte de  Ioana, prietena ei dragă plecată în Canada, de felul cum s-au precipitat lucrurile și de scrisoarea pe care i-a trimis-o după câteva luni de la eveniment și venise retur fiindcă Ioana nu mai avea aceeași adresă. Noroc că o sunase apoi și stătuseră de vorbă puțin....pe unde o fi cutia în care ținea bruma de amintiri? Hârtia foșnește trist în mâinile Mariei, când pliurile foii se desfac și  câteva rânduri laconice apar, ușor estompate de trecerea atâtor anotimpuri...
  „Dragă Ioana,
 totul a luat sfârşit, m-am măritat! Am devenit femeie, mi-am înghiţit lacrimile, mi-am ferecat visele în cufărul sufletului şi primul bărbat din viaţa mea mi-a devenit soţ. Radu a plecat în Germania, s-a căsătorit acolo şi a primit cetăţenia. Şi-a împlinit visul! Sper să-i fie bine! Acum atât pot să-ţi scriu, el nu mă lasă singură nicio clipă, îmi iscodeşte şi aerul pe care-l respir! Omul acesta îmi ucide speranţele încetul cu încetul.
Te sărut şi-mi este tare dor de tine,
 Maria ...”
                                                               *

Tresare speriată, un pescăruș planează pe pervazul ferestrei unde pusese mâncare mai devreme. Vin mereu, câte unul, câte doi. Ar vrea să creadă că o îndrăgesc dar știe că le este doar foame. Apartamentul în care locuiește în chirie, împreună cu fiica ei, primește din plin căldura soarelui și briza mării deopotrivă, doar că acum cerul e posomorât și razele soarelui răzbat timid și sporadic prin bulucirea de nori. De la înălțimea etajului doi, prin fereastra dormitorului, marea se zărește furioasă, iubită isterică, refuzând orice apropiere. 
E o zi trândavă de duminică și Maria privește cu drag,  florile- soarelui, care au înflorit frumos în ghivecele de pe balcon.




Grădina, florile ei, pomii, pietrele aranjate în diferite feluri, toate acele nimicuri făcute de mâna ei, sunt departe... alungă imaginea cu un gest tăios al mâinii prin aer și un surâs i se ițește în ochi... liniștea pe care o are acum e mai presus de orice.
      Ce-o mai face Ioana, se întreabă, și dorul se insinuează  duios. Am sa-i scriu un e-mail, se hotărăște și în același timp realizează cât de mult s-a simplificat comunicarea datorită internetului. Nimic nu mai e ce-a fost, nimic...
    Ioana mea dragă,
acum am timp pentru tot ce-am vrut să fac atâta vreme, citesc, merg la un curs de dans, fac sport, m-am întors la mine și am atâta pace în suflet Noi n-am mai ţinut legătura, fiecare din alte motive, cred. Îmi spuneai odată să scriu, poate aşa îmi găsesc alinarea, refugiul, etc! Ar fi o soluţie. Numai că blestematele astea de cuvinte mi se învălmăşesc în minte, se ascund, revin, mă obsedează sau dispar, pur şi simplu! Şi apoi, draga mea, despre ce să scriu: despre viaţă, despre dragoste, despre fericire? Ce ştiu eu despre toate acestea? Eu pot descrie teama, singurătatea, plânsul, umilinţa, nefericirea, sentimente trăite alături de omul de care îmi legasem viaţa! Dar mă mai gândesc, să ştii!
Cu drag, Maria
PS. Am aflat întâmplător, de la un prieten, că Radu a divorțat după numai un an de la plecare.”
   Închide calculatorul, se ridică, face câțiva pași până la fereastră privind  în gol... Din camera alăturată respirația ușoară a fiicei ei se aude liniștitor, se întorce brusc și îl deschide iar, ecranul pâlpâind parcă așteaptă...da, Ioana avea dreptate, trebuie să scriu...
  M-am întors Ioana, m-am întors să-ti scriu o poveste pe care am numit-o cinic    „Rețetă despre cum se distruge viața„ Îți amintești că ți-am pomenit, laconic, de ea odată? Să n-o recomanzi nimănui...

    Se ia un bărbat si o femeie, de preferinţă tineri, se adaugă repede copii, se iau bani din bancă și începi să construiești o casă.


 Când termini primul etaj nu te oprești, mai iei din nou un credit, mai faci incă un etaj și încă unul, mai adaugi iarași o refinanțare, amesteci bine, bine să te inglodezi ca lumea in datorii, condimentezi cu o amenințare cu sechestru fiindcă nu-ți poți plăti ratele, mai adaugi nişte certuri, înjurături, amenințari, eventual te urci puțin pe casă și încerci să te arunci, așa pentru andenalină, te răzgândești că ai doi copii și iți revii pentru puțin timp.                                                        Între timp te zbați să ai ce mânca și să cumperi ceva haine copiilor, nu prea multe, nu sunt bani, trebuiesc pentru investiții și în tot acest timp vila iți strălucește mîndră în soare cu toate cele trei etaje ale ei. Pe stradă lumea te invidiaza dându-și coate , de, esti proprietarul unei ditamai case. Frigiderul e gol, mai găsești uneori o margarină, niște branză și o urmă de parizer, dar ce bine tăiem porcul și vom avea carne pentru un timp. 
Și uite așa incet ieșim din iarnă, cu o ciorbă dimineața, la prânz și seara, o șuncă afumată, ce delicatesă e cu ceapă și un pahar, două, sau mai multe de vin, că din ăsta se găsește din abundență pentru stăpanul casei. Un adevărat festin sub acoperișul fastuoasei vile. Dragostea devine un cuvant tabu, nu se rostește nici măcar în șoaptă în casă. Noaptea sub pătură se încearcă un soi de mișcări ritmice, indiscutabil pe intuneric, uneori și acestea eșuate din vina ambelor părți. Nimic nu are “gust” și te intrebi la un moment dat daca vei mai simți vreodată ceva sau dacă papilele gustative ți-au devenit amorfe.
  Lași totul la dospit mulți ani, compoziția crește, crește și sunt multe bule de aer in interior, multe goluri.Te mai duci, dai inapoi aluatul să se mai lase, dar el crește neincetat. 
        Fiindcă lucrurile merg din ce în ce mai rău, presari puțină depresie, așa cam un praf, dar fiindcă ți se pare că nu-i de-ajuns, pui o porție zdravănă. Te duci la doctor care iți spune că trebuie să elimini cauza ca să poți trata efectul. Diagnosticul vine de la sine: îți spune că ești frumoasă și te sărută, încercând să te trateze pe loc. Te gândești că nu ţi-ar strica o schimbare de decor, dar tu vrei altceva și pleci îngândurată cu rețeta (probabil vreun tratament placebo) în poșetă. Te intorci acasă la aluatul tău și bagi în rețetă și medicamentele, poate îi ameliorezi gustul. Încerci să-i dai puțina savoare. Slabe speranțe! Aluatul e acrit deja, dospește de prea mult timp.
      Și fiindcă oricum toate merg rău, ce contează, el mai refinanțează odată creditul, mai adaugă niște ingrediente, câteva zeci de mii de euro și mai construiește o clădire adiacentă.                         
    Copiii îți cresc mari, Dumnezeu știe cum, printre betoane, datorii, certuri.Te bucuri că fiica cea mare intră la facultate și după doi ani, în care se chinuie să supraviețuiască, fiindca banii tatei merg la investiții, lasă facultatea și pleacă în străinătate să munceasca. Iși lasă părinții în vila somptuoasă, cu mobile vechi si degradate, cu visele utopice ale tatalui, în speranța unei vieți decente. Și atunci observi cum aluatul începe să iasă din vas, să se reverse și realizezi, că rețeta e greșită și că e momentul să te oprești.
         Iți faci bagajele febril, iei copilul care este încă cu tine și pleci.

Iti lasi douăzecişitrei de ani de muncă, florile pe care le-ai rasădit, pietrele cu care ai placat frumos gardul cu mâinile tale, plasa pescărească pe care ai agățat-o de umbrar, căluții de mare și crabii cu care ai decorat-o. Lași vecina cu care bei cafeaua de şaptesprezece ani, pernele de la mama și toate mărunțisurile pe care ți le-a dat ca zestre, caisul pe care l-a plantat fiica ta, o lași pe Maia, cățeaua drăgălașă, care aleargă până la poarta pe care ieși și privește lung în urma ta, lași urmele pașilor tăi care au făcut potecă spre grădină în atâția ani, îți lași amintirile, speranțele, o parte din viată, tinerețea irosită.
Închizi poarta, te mai uiți odată la măreața casă în care ai fost prizonieră atâția ani, te urci în mașina închiriată și pleci. Faci pe geam cu mâna vecinilor care cred că ai ieşit la plimbare, rămâi cu mâna uitată sus și spui adio cu ochii secați unei etape din viață.

 Apoi lași totul la foc molcom și... începi să trăiești în clocot...”



       
              Am trăit apoi, clipe pentru care a meritat să mă nasc și am întâlnit oameni, de la care am învățat să mă prețuiesc așa cum ar fi trebuit să o fac dintotdeauna.













    


             Am iubit marea enorm, poate acesta a fost prețul să rămân în preajma ei...



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dacă te regăseşti printre răndurile acestea, dacă cuvintele mele te-au făcut să-ţi reconsideri puţin valorile, dacă eşti de acord cu mine că fericirea o putem găsi şi în lucrurile mărunte sau dacă, pur şi simplu ţi-a plăcut cum am scris, lasă un semn de trecere.