marți, 2 octombrie 2012

NU VIN CAII CÂND VREM NOI...


 Am citit în adolescență și acum recent din nou, cu aceeasi tulburare și transpunere, romanul „Donna Alba” a lui Gib Mihăescu. M-am întrebat cu înțelepciunea maturității și idealismul mult diminuat, dacă nu cumva ani de-a rândul am crezut într-o poveste livrescă căreia i-am dat, nejustificat, șanse de a deveni reală.
    Am stat de multe ori și m-am gândit dacă nu cumva noi, femeile, suntem îndrăgostite încă de mici, de… o poveste, de o proiecție a minții noastre, a visurilor și așteptăm doar persoana care să se metamorfozeze din Sburator în perechea ideală. Și așteptăm...  eternă așteptare, căci calul alb paște iarbă pe câmpiile iluziilor noastre.  Ilene Cosânzene și Feți- cucuieți sunt în pozele copilăriei. Aici, langă noi, sunt bărbați care beau bere și nu apă vie,  conduc mașini și nu bidivii hrăniți cu jăratec, se luptă cu bănci cu șapte capete, trimit sms-uri să-și anunțe venirea fiindcă buzduganul ajunge mai greu sau nu este și care totuși, ne aduc uneori flori și  nu salată din „ Grădina ursului”

UN FEL DE RUGĂCIUNE

 

          Am înțeles. Asta este, nu vrei cum vreau eu și pace. Pot să fac ceva? Sunt la mâna ta, m-ai modelat cum ai vrut, m-ai trântit la pământ și apoi m-ai ridicat, m-ai făcut să plâng și de fericire și de tristețe. A durut. Am zâmbit apoi și iar am strâns din dinți pe urmă. Sunt sub ochii tăi, la voia ta, la cheremul tău. Nu am unde, cum, de ce pleca.
   Te-am implorat noaptea,te-am hulit ziua și apoi iar te-am rugat. Să îmi dai ce-ți cer. Să mă lași să trăiesc liniștită. Să… offf… de câte ori ți-am spus, nu mai repet. De ce trebuie să îți dau mereu dreptate? Fiindcă o ai. Știu. Am priceput, mi-ai arătat de atâtea ori.
      Tu. Poate mă vezi, eu…Cine ești? Ești oare?
     Mă uit spre cer fiindcă așa mi s-a spus, că acolo locuiești. Mama îmi spunea doar „roagă-te„
    Privesc în sus și îngaim: „Tatăl nostru… ai puțin timp pentru mine?”