luni, 26 noiembrie 2012

POVESTEA SFORII

 Sfoara stă rostogolită în ghem așteptând foarfeca,  un călău nemilos care, paradoxal,  decapitând-o îi va da în câteva clipe o altă viață. Mama își leagă cărticelele. Mâinile ei fac noduri elaborate din sfoară. Stă aplecată, cu limba ițindu-se printre buzele întredeschise, semn de maximă concentrare. Mă joc cu ghemul, apoi șterg cu palma capetele împrăștiate pe masă și o bodogănesc că a facut mizerie. Gospodina din casă se revoltă. Mama spune să nu mai bag în seamă toate nimicurile, fiindcă îmi voi da seama mai târziu, ce multe clipe frumoase am lăsat să treacă pe lângă mine și că voi înțelege într-un timp lucrurile care contează cu adevărat. Se uită la mine zâmbind cu ochii, cu toată fața și o simt că-i fericită fiindcă migălește cu pasiune la „operele” ei.
 Sunt puțin tristă, nu-mi găsesc locul și simt un imbold să fac ceva. Orice. Sunt plictisită, m-am săturat să tot fac desene pe care mama le laudă dar spune că nu sunt originale. Adevărul e că nu mă regăsesc în ele și nici eu nu sunt mulțumită. Știu că pot mai mult. Poate altceva. 
      Din radio răzbat acorduri de muzică veche, melodioasă. Îmi place și-mi amintesc ce fel de muzică ascultam în urmă cu câțiva ani. M-am șlefuit odata cu vârsta. Bleah...cum sună „odată cu vârsta”. Ce naiba, am 22 de ani!
      Iau un carton și pun în joacă sfoara încolăcită ca un șarpe –floare. Hmm, nu arată rău. Ce-ar fi dacă...? 
  Pe gresia din bucătărie e plin de capete de sfori și șnururi. Ceasul nu mi-a mai văzut demult ochii. Aplecată deasupra mesei, cu limba ițită printre buzele întredeschise, semn de maximă concentrare, sunt eu și sforile mele. Un univers în care nu mai e loc de lucruri mărunte...