marți, 2 octombrie 2012

NU VIN CAII CÂND VREM NOI...


 Am citit în adolescență și acum recent din nou, cu aceeasi tulburare și transpunere, romanul „Donna Alba” a lui Gib Mihăescu. M-am întrebat cu înțelepciunea maturității și idealismul mult diminuat, dacă nu cumva ani de-a rândul am crezut într-o poveste livrescă căreia i-am dat, nejustificat, șanse de a deveni reală.
    Am stat de multe ori și m-am gândit dacă nu cumva noi, femeile, suntem îndrăgostite încă de mici, de… o poveste, de o proiecție a minții noastre, a visurilor și așteptăm doar persoana care să se metamorfozeze din Sburator în perechea ideală. Și așteptăm...  eternă așteptare, căci calul alb paște iarbă pe câmpiile iluziilor noastre.  Ilene Cosânzene și Feți- cucuieți sunt în pozele copilăriei. Aici, langă noi, sunt bărbați care beau bere și nu apă vie,  conduc mașini și nu bidivii hrăniți cu jăratec, se luptă cu bănci cu șapte capete, trimit sms-uri să-și anunțe venirea fiindcă buzduganul ajunge mai greu sau nu este și care totuși, ne aduc uneori flori și  nu salată din „ Grădina ursului”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dacă te regăseşti printre răndurile acestea, dacă cuvintele mele te-au făcut să-ţi reconsideri puţin valorile, dacă eşti de acord cu mine că fericirea o putem găsi şi în lucrurile mărunte sau dacă, pur şi simplu ţi-a plăcut cum am scris, lasă un semn de trecere.