miercuri, 23 iulie 2014

JUMĂTATEA DIN CEALALTĂ JUMĂTATE DE VIAȚĂ

                             


     Stau cu degetul în aer ezitând să apelez, cu un sentiment ciudat, de parcă ar urma să detonez un explozibil. Renunț și amân, pentru a nu știu a câta oară în ultimul an, simțind vinovăția ca o sabie a lui Damocles,  amenințându-mi liniștea greu câștigată. Egoismul a câștigat teren în acțiunile mele și n-aș zice că mi-e rău așa. Fără extreme insă.
    M-am întristat când am aflat ce s-a întâmplat, dar m-am consolat cu ideea că nu am cum să o ajut. Detest să fiu ipocrită, iar solidaritatea feminină trebuie să funcționeze obiectiv.
   Mă forțez să-mi aduc aminte câți ani au fiecare... 42-43 parcă. Jumătatea vieții. Povești de dragoste. Exaltarea tinereții sau, adesea, presiunea părinților cu binecunoscuta formula,,  e timpul să vă așezați la casa voastră,, grăbesc lucruri ce ar trebui să să se așeze lin, de la sine.    
        Râmân experiențe netrăite la timp, nostalgii și frustări care apar după o vreme când, realizează amândoi, că fiecare este jumătate din alt întreg.  Sufletul începe să tânjească și conștiința să capete fisuri, iar sentimentul că aparții altui loc devine pregnant.
   S-a întâmplat așa: ea a plecat mereu, câțiva ani buni, să muncească în străinătate. Povestea continua la fel ca altele cu trimisul banilor în țară  celui rămas, cu telefoane scurte și depărtări lungi, cu fracționarea traiului în comun, cu inevitabile reproșuri despre gestionarea banilor, cu aere de superioritate a celui care ,,face,, banii.Nu se întâmplă tot timpul la fel. Unii sunt fericiți. Poate bunăstarea obținută îi face așa și le ajunge. Lui , nu.
       Îmi amintesc că ne-am întâlnit cu ceva timp în urmă și într-o clipă de deznădăjduită nevoie de confesiune, mi-a spus gâtuit de remușcări  sau poate auzindu-și gândurile rostite,, Știi cum e să fii apreciat,, să ai aceleași idealuri, să te întorci cu drag acasă și să fii primit cu zâmbetul pe buze?  Nu am trait niciodată din plin aceste stări și sunt atâția ani de căsătorie. Dar sunt prins în angrenajul ăsta, nu vreau să fac rău, să provoc suferință, ce vor zice copii, prietenii, părinții.? Eu sunt un om bun, dar e cumplit să te împotrivești ție insuți și să negi ceea ce simți. .. Mi-am dat seama că va pleca curând la cealată.
  Numărul ei de telefon rămâne în agendă, neapelat. Revine iar gândul să-mi activez solidaritatea feminină, dar nu pot. Mă întorc la ale mele căci cui să dau dreptate? De fapt, nu are nevoie nimeni de dreptatea mea. Balanța e în mâna fiecăruia.
     


sâmbătă, 15 martie 2014

În ,,ranița,, oricărei femei stă bastonul de mareșal



         

                     
       Inhalez cu plăcere fumul scos de lemnele din cuptorul restaurantului. Ospătarii se agită să aerisească, dar îi opresc zâmbind, căci mirosul subtil de fum, face atmosfera mai altfel...din alte timpuri.
                 O privesc cu admirație și drag cum vorbește preocupată la telefon, cu voce sigură și fermă. Stăm la taclale puțin dar pleacă curând, fiindcă nu-i ușor să administrezi un restaurant. Ne știm de ceva ani și n-aș putea spune că ne-a legat vreo prietenie ci mai degrabă, traiul oarecum asemănător, a creat o afinitate între noi.
                      Imaginea  doamnei, în fața căreia acum, un stol de ospătari stau sfioși și așteaptă ,, ordinele,,  îmi revine în minte, figură tristă, într-o fotografie alb-negru. Culoarea vieții ei. Poveste comună; un univers mic, doi copii, soț netrebnic, casă în construcție.  O existență anostă, fără speranțe, doar griji de supraviețuire, cu vagi clipe de revoltă transformate ,cel mai adesea, în resemnare. Apoi, după ani buni, s-a ocupat de viața ei.
                  Mâncarea e bună și îi mulțumim bucătarului. Doamna ne conduce la ieșire. Ne spunem la revedere și ne complimentăm reciproc pentru felul în care ne menținem. Același surâs ne răsare  pe chip căci știm amândouă, că nu am fi avut acea stălucire în ochi, dacă nu porneam la drum cu ,, ranița,, în spate.
    

duminică, 5 ianuarie 2014

FINALGON ...WITH LOVE

 

  Patul e prea tare ori anii sunt prea mulți, deși  mintea și sufletul meu zburdă ca mieii pe câmpii. Și primăvara-i încă departe sau ...in inimă. Dar oasele dor căci banii nu se fac, mai mereu, într-un mod confortabil. Paradoxal, adesea,  relaxarea provoacă durere,  căci corpul pe durata ,,heiii-rup-ului,, duce, nu dă semne de ,,time-out,, și trăim cu iluzia sănătății veșnice.
      Sărbătorile au trecut ca la toată lumea, mâncat, băut, dormit, mâncat, băut, ,,promit că după sărbatori,,. Apoi ,, La mulți ani!,, ,, Fie ca...,,  ,, Vă doresc ca sărbătorile și anul ce vine..,, din toate și către toate direcțiile. Urări spuse, scrise sau doar gândite.
     N-am așteptat, anul acesta, cadouri sub brad fiindcă  n-a fost timp de împodobit bradul. De bucătărit la nesfarșit, ca în unii ani de mai demult, n-a fost vorba nicidecum, dar liniștea și pacea mi-au făcut casa imbelșugată și pe fiecare ,,creangă,, a zilei, am agățat un glob-gând frumos.
     Anul acesta de Crăciun, n-am făcut și n-am primit cadouri, poate de mai mulți ani, eu n-am facut asta exact in acele zile. Și, poate a trecut destul de mult timp de când nu le-am mai spus fetelor mele, cuvinte de alint și cat de mult le iubesc... am fost ocupată să-mi repar viața.
    Aseară am primit un dar. O cutie și un tub. Mi-am amintit că involuntar, zilele trecute, am oftat din cauza durerilor de spate. Corina a ținut minte.
     Dincolo de cuvintele rostite și mai presus de gesturile de efuziune, stau faptele mărunte care iți dovedesc că, dragostea e acolo, nespusă, continuă și necondiționată.
 Finalgon...with love. :)