vineri, 25 mai 2012

CÂND FLUTURII DIN STOMAC SE TRANSFORMĂ ÎN MOLII


          

http://www.reporterntv.ro/stire/tudor-gheorghe-si-phoenix-pe-scena-folk-you-din-vama-veche

http://www.youtube.com/watch?v=dLGBf1pMylQ





           - Il cheamă Mihai.Te pup Diana și ne vedem cu toții mîine la prânz. Durerile se vindecă pe nesimțite, ne zgâlțâie, ne râvășesc și ne înfierează părți din inimă dar apoi se domolesc și habar n-avem că suntem capabili să o luăm de la capăt. Viața e un parc de distracții în care te înspăimânți și te bucuri alternativ, ești când sus când jos la fel ca într-un montagne- russe din care, după ce ai coborât odată, îți juri că nu vei mai repeta experiența, dar curajul revine iară și iară.

              S-au întâlnit într-o vreme când existența lui se ascundea într-o cameră rece, cu un pat și o lampă. Îi vorbea mândru, de acolo de„ jos” de unde se afla, iar ecoul vocii lui răzbătea pînă la sufletul ei făcându-și loc insidios în sângele ce uitase să mai clocotească.
          În ziua aceea, când a intrat in apartamentul ei, Maria a simțit că totul se va schimba. L-a prezentat prietenilor ei curioși, așteptând acceptări de o parte și de alta, însă el de emoție și vrând să prindă curaj s-a îmbătat începând să braveze . A spart un pahar cu vin, i-a aprins toate lumânările din casă pentru a atmosferă, le-a povestit despre colecția lui cu sute de piese de teatru radiofonic, despre muzică de toate genurile și din toate generațiile, despre filme bune și proaste, despre literatură și artă, evitând să spună ceva ce era legat de viața personală.Se exprima elevat duhnind a băutură și ochii albaștri îi sclipeau seducător și inteligent. Mișcări haotice îi însoțeau spusele, descriind petrecerile cu prietenii, vara, „La piraţi„ in Vama Veche iar privirile oripilate ale prietenilor ei, care îi fixau stingheriți pe amândoi, dând subtil dezaprobator din cap, erau mai mult decât edificatoare.
      Vorbea mult, râdea și vorbea iar, încercând să-și ascundă frustrarea și ea îl cerceta uimită, cu teamă și admirație pe acest bărbat fascinant care ascundea o lume întregă în interiorul lui. Povestea cu nonșalanță despre tot felul de lucruri, afișa o indiferență ostenatativă față de tot dar viața lui era un dezastru și ea a simțit. Bluza uzată îi mirosea a curat și în mâinile lui aspre a văzut mângâieri .
       S-a repezit la ea, acolo în bucătărie, și a sărutat-o sub ochii Dianei care a șters-o rapid dincolo. Gura lui avea iz de tutun și plăceri nebănuite iar picioarele i s-au muiat nepermis de mult.Atingerile lui au devenit îndrăznețe, se căutau avid și disperat și s-au iubit acolo, înghesuit și păcătos, cu prietenii ei în camera de alături stând cuminți și mâncând prăjituri.O lume nebună și nouă s-a deschis pentru Maria atunci, o lume pe care o purtase adânc în subconștient și el i-a arătat-o. Le-a spus în bucata de petrecere ce-a mai rămas, povești deocheate, bravând până la ridicol și i-a făcut să regrete că l-au cunoscut. Au plecat cu toții într-un timp, strecurându-i prietenei lor, discret la plecare, șoapte îngrijorate și priviri compătimitoare. Au coborât din casa ei , în șir indian pe scări sperând, să nu -l mai vadă niciodată. Oameni liniștiți scoși brutal din lumea lor de un bufon cu ochi frumoși și mintea alunecoasă. Doar ea golanule a înțeles , că-ți strigi durerea bahic într-un joc cabotin, doar ea a privit în ochii tăi tulburi și a știut, că dragostea cea mare pe care a pândit-o ani în șir, de la tine va veni.A început să reconstruiască un joc de puzzle cu o ușurință care o speria... descoperea cuvânt după cuvânt în tine piesele care –i lipseau.



                                                                        *

           Își rulează meticulos ciorapul fin de-a lungul piciorului. Foșnetul deși discret, îl face să întoarcă capul ușor, trăgând cu coada ochiului. Îi simte privirile tot mai lacome atunci când mișcarea se termină brusc, pe coapsă, într-o bandă de dantelă. Pantofii cu toc vin ca o prelungire firească a picioarelor. Stă în espectativă pândind ritualul ei de transformare. Se ridică și apare în fața lui, în cămășuța străvezie, umbră fantomatică în lumina lumânărilor care pâlpâie, parcă în agonie, prevestind furtuni.
      Tace și privește, doar ochii-i desenează incolor, pe trupul ei, contururi de sfere și dorinți. Nemișcat și pierdut încearcă să se amăgească cu iluzia că este încă beat, dar simte dureros și real femeia asta, atât de femeie, aici , la o întindere de mână de el. Simțurile îi sunt în alertă , se vrea stăpân pe el și nu-i convine ce simte. Se desprinde cu greu din voință, o privește în ochi, și-i spune doar:
- Hai, vino încoace...
                                                                                              *


              E trecut de 3 dimineața și stau la taifas încă. Mihai a pus o lumânare mică pe masa din bucătărie și fumează gânditor, țigară după țigară. Începe să-i povestească cu vocea lui gravă și pătrunzătoare despre locurile și lucrurile pe care le-a văzut în 20 de ani de pribegie pe mări. Îi desenează hărți pe pereți, trasee imaginare ale drumurilor pe care le-a făcut. Bea și ea din paharul de vin, de care pare că se agață ascultându-l, și îngână din când în când o aprobare mirată a spuselor lui. Fascinația începe să –i alunece lin spre dependență față de acest bărbat atât de diferit.Se încâlcește derutată în pânza pe care simte că o țese, involuntar, în jurul ei.

     Dintr-o dată, vocea lui intră într-un alt registru și rostește fraze pe care le simte smulse din mintea ei.Îi înșiră lucruri pe care le adoră, îi povestește calm episoade din viața lui, visuri îndeplinite și visuri spulberate, frustrări și neîmpliniri, divorțul recent ca și al ei, rătăciri disperate în căutarea a ceva nedefinit și atunci Maria se înfioară speriată întrebându-se, dacă nu cumva același suflet a trăit, dual , în corpurile amândorura.
           Luna s-a pierdut sfioasă-n răsărit și pescărușii și-au început ritualul de dimineață. Zgomote înfundate răzbat din apartamentele învecinate și un miros pătrunzător de cafea se insinuează prin fereastra deschisă. Pachetul lui de țigări e pe sfârșite ca și lupta amândorura împotriva oboselii.Prin fereastră acoperită cu o peliculă fină de praf, lumina estompată alunecă pe fața de masă înflorită cu galbenul florii –soarelui în fața căruia, cu ochii mijiți de nesomn, un bărbat și o femeie încearcă, timid, să-și lipească împreună, cioburile în care li s-a spart viața...

                                                                              *

          Abonatul nu poate fi contactat...” același text îl aude de câteva zile bune. Incertiutdinea o înnebunește. După vârtejul acelor zile și nopți care s-au succedat cu o nedorită repeziciune, el a plecat și de atunci nu mai știe nimic de el.Prezentul era tot ce conta, n-au făcut planuri, nici vise și oricum el era într-o stare, oarecum cronică, de tristețe. În urmă cu trei ani prietenul lui cel mai bun murise. De atunci începuse declinul, iar durerea țâșnea adesea necontrolat prin diverse forme de revoltă și abandonare.Își dăduse inconștient demisia, refugiindu-se într-o solitudine crâncenă undeva într-o rulotă la malul mării. Își găsea alinarea sporadică în băutură și scris, lăsând imaginația să-i cotropească mintea turmentată. Se întorsese de ceva timp din lumea minunată a personajelor pe care le crea, la prozaicul vieții din oraș și încercase stângaci să se reintegreze în societate. Nu reușea să-și găsească un loc de muncă chiar și sub nivelul pregătirii lui, situația materială devenise extrem de precară iar acest lucru îl măcina cumplit și îl ținea departe de orice pornire pe care ar fi avut-o. Îi spusese Mariei că-i e tare dragă dar că nu-și poate permite o relație și oricum sufletul lui e pustiit. L-a privit compătimitoare și sceptică, fiindcă nu credea că va dispărea pur și simplu după toate clipele acelea când au fost atât de aproape cu sufletul și trupul, unul de altul. Se frământă neliniștită realizând că îi este cumplit de dor de el...
                                                                                      *



       Vara s-a lăsat greu, ca o femeie frumoasă care știe că e dorită.Îi promisese încă din iarnă o experiență, nouă pentru ea, obișnuită pentru el.Au mers cu cortul în Vama Veche. L-au montat în capătul extrem, dincolo de pescărie , unde lumea-i mai puțină și liniștea mai multă.Maria își ține mândră sacul de dormit, recent cumpărat. A innebunuit-o cu povești despre răsăritul lunii și despre savoarea cafelei făcută la primus, în fața cortului. Aruncă hainele și înoată. Soarele e torid. Nisipul lipicios se prinde instantaneu de pielea udă dându-ți senzația că ai solzi. Sirenă, zâmbește un gând. Prin fața lor, două tipe pășesc ținându-se de mână.Una din ele mai larg, masculin.

     - Hai ,,la pirați" , ne coacem aici!








  La intrare, Roti dă din cap pe ritmul muzicii, cu pletele cârlionțate ca ale unei Gorgone. În colțul din dreapta, Fafu doarme încremenit pe bancă, în șezut și cineva s-a distrat punându-i o coroană mortuară de cale roșii pe cap, ca unui Isus reabilitat.   Din boxe răsună Freddy Mercury „The show must go on” Mulți se ridică în picioare cântând și ei, mobilizați de îndemn. Câte drame și tristeți or asunde rock-erii aștia sub plete, filozofează Maria. Îmbrăcată cu o rochie subțire de in, cu câteva bobițe de mărgele împodobindu-i gâtul, se uită siderată în jur. Stă ca o floricică între rock-eri, muzica îi bubuie în cap și bea uimită din berea fără alcool, șoferiță corectă. Într-un târziu, când zgomotul infernal începe să devină muzică și pentru ea, ajunge la concluzia că e destul de ok. Majoritatea se cunosc între ei, bucuria revederii fiind mult amplificată de numărul de beri băute. Pe masa de alături, printre sticlele de bere, stă o carte„Jocurile foamei„ Un semn de carte se ițește aproape de ultimele pagini . Hmm, rock, bere și cărți, o combinație surprinzătoare. 
       - Whitesnakeeeee!!! țipă Mihai și cântă cu ochii sclipind, versurile melodiei, într-o engleză perfectă.
Pe la celelalte mese, mulți fac la fel. Stai așa, iși zice Maria, ce se înâmplă în jungla asta, fiindcă totul în jur îți dă o astfel de senzație .Trage cu urechea la discuțiile din jur. Pletosul din stânga îi explică despre teza de doctorat, tipului de lângă el. Se încinge o discuție, la auzul căreia Maria rămâne mută.Cine sunt oamenii aceștia, ce valori se ascund sub jegul ostenativ? Printre beri, tutun și mirosuri necunoscute ei, se discută despre muzică, filme, literatură și se fac recomandări cu siguranța unor cunoscători.  Se uită la ceas. Au trecut deja opt ore.E puțin cam mult pentru ea care nu e obișnuită cu locul și stilul acesta de viață. Mihai s-a îmbătat rău, dar duce.Strigă bărbătește, cu pumnul încleștat țâșnind în sus „ Hai la viață!” Maria simte că e un strigăt disperat de autoîmbărbătare. Muzica e dată la maxim și boxele imense vibrează. Să nu-ți mai auzi gândurile, filozofează subit. 
   Vitto, caricaturistul bulgar, cu înfățișarea hilară de păpușă Muppets, se hlizește  spre ei și mâzgâlește ceva pe o bucată de hartie. Termină și le arată satisfacut rezultatul; ei doi în  viziunea lui artisică . 

       Și-a luat și ea, o bere cu alcool, hotărându-se să nu mai plece la Mangalia după mâncare. E prea interesant aici. În colțul din stânga, cum intri din stradă, sub boxa mare, Maria și Mihai stau pe banca strâmbă, cu un echilibru precar, între oameni care se agită, se manifestă vulcanic, trăind muzica. Viață.
 Din locul în care stau, se vede strada. Puhoiul de oameni, le tranzitează privirea care le-a devenit ușor încețoșată. Lui mai mult. Privirea îi este atrasă de Roti care scrie cu frenezie ceva pe o foaie, explicându-i ceva unui tip care dă din cap că, ori a înțeles , ori e beat criță. A doua variantă pare mai plauzibilă. Trage cu ochiul curioasă și vede demonstrații matematice mâzgâlite cu pixul. Află că Roti e matematician, creează culegeri de probleme și exerciții. Roti e din Zalău și-i zâmbește Mariei. Dacă privești dincolo de barba și părul lung, imbâcsite de apa sărată a mării, realizezi că e un bărbat frumos . Înoată zilnic, până la epuizare, departe în larg, aproape de plasele pescarilor. Oare ce gânduri îneacă Roti în valuri?


                                      *

             Luna e la capătul unui drum luminos, tăiat în mare.E ora patru dimineața și stau pe nisip, în fața cortului. A trecut și de botezul piraților, abia mai poate gândi Maria. E obosită și cam amețită. O singură bere  i-a pus capac. O stare de bine se lasă peste amândoi privind marea. În cort e bine. Frânturi de amintiri dragi îi revin în minte... Cearceaful alb, prins între scaune, adăpostind-o pe ea și sora ei...joacă de copii anticipând aventuri ce vor veni peste ani...

Fac dragoste toropiți și apoi adorm.Valurile se aud ritmic, rostogolindu-se spre țărm...
                                                                                       *
             Mângâie pereții pe care umbra lui a alunecat un anotimp și câteva ore. Se trezește în miez de noapte și scrie frenetic, scrie de parcă ar face dragoste cu el , tumultos , fără limane, ca-ntr-o cădere liberă cu brațele întinse, abandonată într-o răstignire voluntară. Își găsește refugiul în cuvinte și fluturii aceia pe care îi simțea în prezența lui, acum îi destramă sufletul ca niște molii înfometate. Știa că o să plece într-o zi fiindcă trebuia să-și înfrunte viața, să poată redeveni bărbatul care-a fost. I-a promis apoi, că o să se întoarcă în altă zi, și știe că o s-o facă fiindcă mâna ei stă deschisă în așteptarea mâinii lui. Însă acum e doar vremea plecării, a bagajelor făcute în pripă, a cuvintelor nerostite și oricum de prisos, a clipelor suspendate în timpul care a rămas pâna când o va suna din trenul, ce va aluneca  pe șinele ce-l vor purta într-un loc în care, soarele nu răsare din mare. În urma lui, rămâne un oraș cu străzi pe care va călca apăsat și dureros, strivind amintiri...
















Plec să mă plimb îmi spune,

ochii mei se agață speriați
de coatele putin tocite ale hainei
de chipul lui hotărât din geamul ușii de la intrare
strada –l privește galeș, ademenitor, drept in față
mai zăresc doar tocul ghetelor
și noroiul căzut din încrețitura tălpii
care rânjește sfidător la mine
urăsc din tot sufletul partea din spate a hainei lui
și gândul acesta enervant care se insinuează
că voi avea curând,
o cheie în plus .

                                                                                     *

                     Stă în picioare lângă fereastră, fumează și privește afară. Maria înceacă să spună ceva și el o întrerupe:
     - Nu te simți obligată să-mi vorbești! Se uită mirată și o pufnște râsul, măcar i-a tăiat-o amuzant.
    - Mai ai bere? Mai ai bereeee...? răsună în capul ei, ca un ecou, întrebarea.
E a treia deja și e doar nouă și un pic, dimineața.Au început ziua „frumos”. Desigur e și ea cam fără prea mult chef, dar ar fi preferat în locul berilor să facă dragoste sau măcar să o țină în brațe. O undă de înțelegere o cuprinde brusc.Așa sunt bărbații, își zice, noi femeile visăm prea multă tandrețe.
            Și totuși au așteptat atâta timp week-end-ul acesta. Și-au trimis mesaje zilnic, tip de două luni, au vorbit frecvent la telefon. Drumul costă mult în raport cu leafa pe care o are, ca jurist fără eperiență, la firma transporturi și nu-și poate permite cheltuieli prea mari. Offf... două luni oftează Maria. A facut scenarii în legătură cu revenirea lui și timpul pe care-l vor petrece împreună...dar el bea bere și se uită pe geam. E atât de greu să înnoade mereu firul, o dragoste cu noduri, îi vine brusc în minte o denumire... sau dragoste înnodată.Hmmm... nu sună tocmai bine.
             Berea s-a terminat și mai cere.. Spune că o să plece puțin mai devreme, să nu ajungă târziu la București. Dimineața are treabă multă la birou. Nu s-au văzut de atâta timp și el se grăbește să plece.
Închide încet ușa în urma lui privindu-l cum coboară agale pe scări . Adună sticlele într-o sacoșă și le duce la gunoi. Pe masa din bucătărie, paharul, rămas cu un deget de bere în el, stă mărturie a vizitei unui musafir.
                                                                            *

      - Alo, Ștefan, scuze că te deranjez, știi ceva de Mihai? Nu răspunde la telefon de ceva timp și ultima dată când ne-am întâlnit, părea întors pe dos.

   - Salut, păiiii... tu nu știi? Ce situație aiurea să-ți spun eu... am auzit o vorbă într-o seară la o discuție cu niște prieteni comuni, îl compătimeau pe Mihai că la vârsta lui va deveni tată. Se întrebau care o fi starea lui, știind că ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit ar fi fost un copil. Am auzit un nume, Elena parcă, că e însărcinată în cinci luni, dar credeam că e vorba de tine, deși părea puțin probabil, mă gândeam că poate ai și alt prenume .   
   - Elena este fosta lui prietenă, de care știam că se despărțise acum un an de când suntem...ăăă, am fost, împreună.
   O telenovelă proastă, reuși să îngaime Maria. Râse prostește. De parcă ar exista și altfel de telenovele...




                                                                          *

Simte că se înăbușă. Căldura acumulată în cort peste noapte, amplificată de fierbințeala soarelui nemilos încă de dimineață, face aerul irespirabil. Trage fermoarul cortului și chipul cu păr cârlionțat și decolorat de soare, apare strâmbându-se din cauze luminii puternice.
        Face cafeaua la primusul fixat în nisip, așa cum a învățat-o Mihai.O cană. Are o savoare grozavă și-i trezește nostalgii. Se ridică brusc și intră în mare.  E devreme și încă liniște, pe la corturile vecine lumea încă doarme.Pătrunde în intimitatea mării și apa o îmbrățișează blând dar rece. Se pierde în valuri, ca între faldurile unei rochii de mătase fină. Pe suprafața ei, câțiva pescăruși caută de mâncare.Maria îi privește orizontal din timp în timp, în ritmul mișcărilor brațelor. Stă pe malul mării cu picioarele lăsate în voia valurilor, care se urcă îndrăznețe pe coapse. Respiră cu nesaț aerul sărat și zâmbește.E tare bine cînd te întorci la tine...Vântul pornește un război împotriva nisipului care se ascunde în ochii oamenilor. Poate de aceea Maria își șterge ochii energic.


  Durerile se vindecă pe nesimțite, ne zgâlțâie, ne râvășesc și ne înfierează părți din inimă dar apoi se domolesc și habar n-avem că suntem capabili să o luăm de la capăt. Un capăt de gând îi fulgeră prin minte ... atunci când ai răbdare și iți dorești din tot sufletul ceva, dorințele se împlinesc. Chiar dacă bucuria nu e de la început întreagă, iar fericirea o primești fragmentată, vine un timp pentru toate și dacă ceva trebuie să se întample, se va întâmpla, chiar dacă sunt clipe când crezi deznădăjduit, că e o utopie...O să fie bine, știu, fluturii mă iubesc, sunt asemeni lor, îmi place să zbor.

           Departe în larg, linia orizontului răsare întreruptă de paragatele pescarilor, cu soarele rotund ascuns printre ele...




                                                                               REFLECȚII FINALE



               Îi privesc ochii trişti şi înainte de-a rosti vreun cuvânt ,ştiu ce vrea să-mi spună, sunt empatică ca de obicei. Fumează ţigară după ţigară şi fumul se ridică rotocoale ceţoase, amestecându-se în treacăt cu uşoara zbatere a lacrimilor pe care se străduieşte stoic să le ţină în frâu. Ţine ţigara elegant, între două degete forţând iluzia demnitătii şi nepăsării. Suntem prieteni acum, îmi spune, doar atât şi -mi aduc aminte egoist, de-o glumă cinică, citită pe undeva:,, Când fosta iubire iţi spune, rămânem prieteni, e ca şi cum ar zice, ţi-a murit pisica dar poţi să o păstrezi" Zâmbesc amar în mine fiindca mă dor toate poveştile astea perpetue căci n-a descoperit încă nimeni, secretul veşnicei iubiri. Minunea începutului, gesturi interpretate subiectiv, fluturii, miile de fluturi care se zbat roiuri multicolore în stomac, nerăbdarea şi neliniştea de dinaintea întâlnirilor, visele ca nişte curcubee, euforia şi tot cheful acela nebun de viaţă care se iscă-n noi când începem să iubim, unde se duc duc? Dragostea, puf de plopi plutind în derivă tributar anotimpului, dragostea mereu călătoare, pleacă şi vine după reguli neînţelese, haotice şi chinuitoare. Cine ne ucide fluturii din stomac?


     Citesc aiurea pe ici pe colo, sfaturi despre cum să-ţi păstrezi iubitul sau iubita, oameni care se erijează în deţinătorii armei seducţiei perfecte, propun tot felul de tertipuri şi comportamente de-al ţine prizonier în inima noastră şi a partenerului pe micul Cupidon. Mă doare să spun, dar ştiu că mai mereu cineva pierde, că dragostea nu ţine cont de voinţa nimănui, că moare şi învie asemeni pasării Phoenix şi că din nefericire sau... nu mai ştiu, cu toţii ne-o dorim ca pe un rău necesar.

luni, 21 mai 2012

ARBEIT MACHT FREI Una din dramele atâtor români, care acceptă compromisul străinătăţii din motive lesne de înţeles



Frau Odel o întâmpină cu privirea aceea albastră cu reflexii metalice zâmbind, atât cât poate ea să zâmbească.O întreabă dacă a dormit bine.Știe că o face doar să se asigure că este aptă de muncă, dar îi mulțumește de întrebare.Se ridică de la recepție și o ia hotărât spre ușa din spate . Este coafată perfect, ca în fiecare zi dealtfel .Calcă soldățește cu veșnicele ghete negre cu talpă groasă, lipsite de orice eleganță.Cămașa cu inserții lucioase stă paiață peste pantalonii negri, care atârnă cu turul lăsat prezentând o imagine dizgrațioasă.Îi spune, mai mult prin gesturi, să coboare la subsol . Se uită speriată,e apă de cațiva centimetri in subsolul inundat și neamțul de langă ea bălmăjește ceva din care ințelege un singur cuvânt ,,mop,,...O crede tămpită ce naiba, parcă n-ar știi că trebuie scoasă apă.Dă aprobator din cap și urcă să-și aducă ce-i trebuie. E ora 6,30 dimineața și abia s-a luminat de ziuă.Afară, aburii respiratiei fac loopinguri in contact cu frigul. Ia telefonul cu căștile bălăngănindu-se și-l dă pe difuzor .Începe să se audă gâjâit un cântec german.„ich liebe dich,du bist meine Sonne...„ Mai bine decât tăcere.Agață cana de cafea de-o mână și coboară cinsprezece trepte la muncă.Le-a numărat tărșăit ,una câte una „ein ,zwei,trei ,patru...”Dumnezeuleeee, să n-o iau razna, se gândește. În incăperea alăturată toarce motănește centrala, e bine și e cald.Mâinile se mișcă automat în timp ce gândurile se înalță dincolo de toată mizeria și umilința.Atât i-a mai rămas, un mănunchi de gânduri pe care le adună fir cu fir și apoi le lasă să se înalțe sus, sus ca pe niște baloane cu heliu multicolore.
Trosnetul lemnelor din centrală o duce cu gândul la o sobă de teracotă, un ceai fierbinte sau o cană cu vin fiert, toropeală, prieteni dragi...O găleată, două...„Arbeit macht frei„da, da așa trebuie să gândească, poate din dor de libertate muncesc nemții ăștia precum roboții. Se trezește zâmbind, apa s- a redus substanțial. Afară o fi răsărit soarele poate... aude niște pași. E Herr Edwin, se uită compătimitor inițial la ea dar apoi când o vede zâmbind, zâmbește la rându-i și o bate amical pe umăr cand ii spune convinsă „că merge treaba, cu muzică, o cafea, keine probleme„Grimasele românești seamănă cu zâmbetele nemțești.
Ii revine obsedant în minte, de aiurea ,,Einbahnstrasse,, stradă cu sens unic in traducere. A văzut multe indicatoare prin zona orașului vechi. Precis e soare afară se gândește iar, in curând va ieși la lumina zilei. Parcă nu se mai sfărșesc drumurile astea cu gălețile grele. Spatele o doare ingrozitor dar în sfârșit a terminat. Urcă inapoi spre bucătărie . Paisprezece,cinspr...ultima treaptă. O așteaptă mormanul de vase... restaurantul de spălat și cele șaptezeci de scaune care trebuiesc urcate și coborâte de pe mese... offf și singurătatea asta, toată ziua singură, de ce naiba n-or servi și-n cursul săpămânii prânzul, măcar ar mai vorbi cu bucătarul și ospătara. Sunt plecați de 10 ani din Maroc și știu puțină franceză și engleză, iar germană binișor. Le vorbesc pe toate trei odată, alternând cuvintele. Sâmbăta și duminica trece altfel alături de ei.


  E ora 10. Mai sunt destule ore până la sfărșitul programului.Apoi iar singură în cameră, în orașul ăsta de marionete.Și așa, măcar de-ar cunoaște pe cineva.Pereților ăstora le știe fiecare por, acolo în colț lângă geam, varul a căzut și a format, pentru cine știe să privească, un chip schimonosit, grotesc și trist.Poate o fi umbra unei femei de dinaintea ei care s-a rugat spre cerul străin, poate varul nu a căzut pur și simplu ci femeia care a locuit aici și-a scrijelit disperarea autoprotret. Agățat perfect drept pe perete, tronează un tablou mare reprezentând o slujnică cu fustele și mânecile suflecate. Nu cumva să uiți ce ești, aici, în țara lor. Dacă nu e prea obosită o să meargă la cafenea turcilor din vecini și o să-și mai potolească dorul de casă în fața calculatorului.Poate schimbă două vorbe și cu Ioana, prietena și colega ei de facultate. Ce se mai distrau în zilele bune... pe urmă a venit divorțul, Ioana a plecat definitv la soțul ei în Canada și nimic n-a mai fost la fel.
Einbahnstrasse... Einbahnstrasse ...Dumnezeule o obsedează cuvântul ăsta, măcar de-ar gândi în românește...sens unic...sens unic...toacă strident gândurile...daaaaaaa , e o singură direcție, un singur drum de urmat, trebuie să reziste altfel... din ce să trăiască, datoriile la bancă sunt imense. Stoarce cu sârg mopul, ca pe un cap hidos al unei Gorgone și vede ca pe o Fata Morgana soarele imbrățișând marea, plaja cu umbrelele ei de stuf prin geamul în afara căruia, trotuarul impecabil, stă scrobit sub pașii marionetelor elegante ...

duminică, 20 mai 2012

NOROC LA VÂNĂTOARE!

Noi suntem femei, ei sunt bărbaţi, ceea ce avem în comun este că şi unii şi alţii suntem oameni, ceea ce ne deosebeşte, în afara particularităţilor specifice sexului, sunt concepţiile diferite despre morală.Nu sunt , doamne fereşte, vreo puritană doar constat că femeile sunt copilul vitreg al mamei Societate, cu mult mai multe restricţii şi îndatoriri. În DEX semnificaţia cuvintelor ar trebui dublată, departajată, pentru bărbaţi şi femei, fiindcă remarc cu stupoare că multe cuvinte au înţeles diferit pentru posesorii testosteronului; libertinajul extrem pentru EI e o mândrie pentru ELE un vot de blam, băutura şi înjurăturile sunt apanajul masculinităţii, neglijenţa şi indolenţa au conotaţii excentrice în cazul lor şi atunci mă întreb retoric, cine-i vinovat de aceste reguli nescrise şi eronate şi-mi răspund imediat, educaţia, societatea care ne-a înfipt în cap de cum am facut primii paşi o pepinieră de doctrine despre cum TREBUIE să ne trăim viaţa. Nu sunt nicidecum originală în ceea ce spun, e un subiect mult prea tocit de alţii, dar revolta îmi ţâşneşte involuntar din suflet şi taste când remarc cu tristeţe, că tot mai multe femei devin pelerine de ploaie, adesea doar, pentru o banala aversă. PS. Şi dragi bărbaţi eu vă iubesc deşi dacă aş putea să am acum două perechi de ceva anume v- aş înjura din toţi rărunchii, dar nu- mi permit şi vă spun doar pupici râsfirându-mi provocator părul, pentru că am văzut că se poartă...

joi, 17 mai 2012

DACĂ-L IUBESTI, SPUNE-I ADIO!

         Se ascunde sfioasă la adăpostul cearceafurilor și il roagă să nu aprindă lumina. Îi e atât de rușine de parcă ar ascunde cine știe ce diformitate și și-aș dori în clipa asta să fie precum o broscuță țestoasă cu carapace, să aibă unde să se refugieze. O mângâie blând repetându-i că e atât de frumoasă și Dumnezeule, a fost măritată atâția ani , da a fost, dar inhibarea adunată în atâta timp nu are cum să se volatilizeze într-o noapte. Strânge din dinți în espectativă când el o atinge diferit de tot ce-a cunoscut până atunci și lasă treptat, treptat crisparea să se scurgă ca o apă murdară care primește, prin nu știu ce minune, un afluent proaspăt . A trăit o veșnicie, parcă, într-un trup pe care abia acum îl percepe, uimită, cercetătoare, fiindu-i descoperite resorturi pe care habar nu avea că le poartă în adâncul ei și cunoaște, tumultos și halucinant, femeia care sălășluia inconștient în ea. Nu mai există porți inchise, zăvoarele au fost sparte, cearceaful s-a dus naibii cât colo, își arcuiește mândră spatele de parcă ar striga infatuată „ priviți-mă , eu sunt, așa cum n-am fost nicicând, cum nu credeam că pot și voi fi vreodată„ Și precum valurile furioase, când marea e în extaz, înaintează și se retrage spasmodic, într-o simfonie de acorduri ascendente, culminând cu un final în care totul este dispersat în miliarde de particule... Nu, nu sunt eu asta, își spune trecând prin fața oglinzii de pe hol și totuși ar vrea ca femeia impudică, dezinvoltă, care stă cu sânii neacoperiți și ochii dilatați încă de miracolul pe care tocmai l-a trăit, să alunge umbra veche, impregnată în dreptunghiul argintiu.
      Urcă scările spre apartament cu greutate din cauza poverii care o copleșește.Face o asociere forțată și se gândește la Iisus urcand Golgota... Doamneeee, devin patetică își zice cu amărăciune. Ii simte cuvintele și acum, ca o cădere bruscă de pietre care te ia prin surprindere în timp ce cutreieri prin munți. „Mi-a venit ok-ul pentru transfer, nu știu ce să fac, chiar nu știu, nu dorm de zile întregi nici măcar o secundă, sunt sfâșiat, abia pot să bag în gură câteva înghițituri de mâncare” Nu-i nici o săptămână de când o ținea în brațe și acum îi spune asta...Dar când a cerut transferul și de ce? Iși amintește că i-a pomenit odată ceva, a crezut că în glumă să o necăjească, că ar fi cineva în București, o femeie, care ar putea să-i dăruiască o familie, dar el nu o iubea, îi spusese. Știa că-și dorește nespus de mult un copil, dar... viețile lor fuseseră total diferite. Când l-a întalnit nu știa prea multe despre el… două mastere, doctorat si ... celibatar. Dar totul a evoluat atât de repede, neașteptat și s-au trezit speriați că s-au indragostit. Ea tulburată încă dupa divort, el cu planuri de viitor devenite brusc incerte. Era singură, copiii îi plecaseră în străinatate și dragostea lui a venit ca un curcubeu după ploaie. Își amintește că avusese o reacție necontrolată când i-a pomenit de celaltă femeie; se trezise scuipând venin și-l întrebase ,,gata, ai găsit mamă purtătoare?” Dragostea ne face uneori să devenim cinici și ingrozitor de agresivi. Îi fusese rușine de ceea ce spusese și-și ceruse iertare, glumiseră apoi pe chestia asta..Uitase de incidentul acela și acum îi explodă în minte dureros. Și dacă a spus adevărul... poate ea e acolo și-l așteaptă? Dumnezeu i-a dăruit mierea dar a pus-o să o ia singură din stup cu mâna goală și mii de îndoieli se infig, ca niște ace, acum adânc in sufletul ei. Simte cum veninul se împrăștie și o sleiește de puteri.      
             Știe că se chinuie, că e torturat de întrebări, de parcă ar fi legat cu sfori de mâini și de picioare și tras în toate direcțiile. Merge pe stradă , vede copii zbenguindu-se, se gândește la ochii lui când i-ar privi și se întreabă deznădăjduită cum ar putea să-i ceară să rămână cu ea? A incercat să-i spună să plece într-o zi când s-a simțit mai puternică, dar cuvintele au ieșit cu greutate, scrijelindu-i gâtul și s-au spart dureros în mii de lacrimi.Cum ar putea să-l oprească, cu ce drept, cum să-l priveze de ceea ce ea are deja?



   A vorbit aseară cu o prietenă care i-a spus așa :,,fă-i tu un copil și oprește-l lânga tine, dacă îl iubești mai mult ca pe tine, fă-i un copil, nu-ți arăți nici pe departe vârsta și nu o să se mire nimeni când te va vedea” A răspuns pe nerasuflate ,, Nuuuuuuu!!! E cea mai absurdă și imposibilă idee și nu-i vorba că nu pot fizic …” S-a întrebat apoi, oare de ce reacția asta, cât de mult îl iubește, cât ar fi dispusă să se sacrifice, în ce se măsoară dragostea? Nu-l iubește îndeajuns de i se pare imposibil acest lucru? Oare despre asta e vorba? Așa trebuie să iubim, mai mult ca pe noi înșine? Dar pe ea viața a învățat-o că bunul cel mai de preț pe care-l posedă e ea însăși, chiar dacă a aflat acest lucru târziu… totuși la timp pentru noul început. Chiar e corect față de tine însăți să faci lucruri ,,nefirești” în numele iubirii, fiindca cum altfel s-ar putea numi nebunia de-a face un copil la vârsta asta cînd altele...? Doamne, nici nu vrea să se gândească .

   „ Da, simt că voi ,,naște „ de acum incolo, dar ceva din mintea mea, acela e ,,copilul „ pe care mi-l doresc. L-am purtat in mine ani de-a rândul, zămislit și nenăscut și acum simt nevoia să-i dau viață. Știi cât de mult îmi doresc să am timp să scriu, Petru, nu pot să-mi refuz asta și nici tu nu mi-o poți cere. Suntem la începutul a două drumuri diferite. Dragostea noastră se va estompa cu timpul și dorința ta de a fi tată se va amplifica pe zi ce trece.”Îi repeta a mia oară lucrurile acestea dar nu reușea niciunul dintre ei să facă primul pas spre despărțire. Simte cum revolta se umflă în sufletul ei ca puhoaiele tulburi ale unui râu scăpat din matcă și-și spune că dragostea trebuie dovedită firesc, prin gesturi normale, cu unele mici nebunii, necondiționat, cu înțelepciune și devotament și nu prin fapte disperate. Fiindca altfel aceste lucruri generează, cu timpul, frustrări și poate reproșuri. Și-i păcat ca din deznadejde o dragoste mare să se transforme în compromis …Ar vrea să-l știe veșnic lângă ea, mai speră încă într-o minune, poate dragostea ei îi va fi dejuns, poate...
    Astăzi își așteaptă iubitul. A sunat-o și i-a spus că a amânat transferul, o iubește prea mult și nu concepe să se despartă plecând în alt oraș. Se învârte ca o nebună prin casă lălăind ca o puștoaică„ nu pleacă, mă iubește, mă iubește„ Și-a pus o rochie ușoară, albă, care se vede frumos pe pielea bronzată. Iși agață delicat pe umăr o floare mov, ca un păcat și se privește mândră în oglindă.Se bucură că e frumoasă pentru el.Se agită prin casă trufașă ca o prințesă.Puțină culoare în obraji parcă mai trebuie, dar nu, se va îmbujora de drag și emoție când îl va vedea. Parca se simte adolescentă la balul de absolvire al liceului, când fiecare fată credea că rochia ei e cea mai frumoasă. Se strâmbă în oglindă, căutand zâmbetul cel mai atrăgator cu care sa-l întâmpine. Nu se vede bine, trebuie să o șteargă puțin.Așa, acum da.Ce ochi sclipitori are, dragostea lui i i-a făcut așa. Vecinii ei ciocăne toată ziua, dau cu var, forfotesc primenindu-și casele.Poate își repară ușile sau înlocuiesc ferestrele cu unele mai mari...sau poate își repară viața. Au o veșnicie la dispoziție. Dar ea, în ce culori să-și zugraveasaca pereții sufletului căci viata ei, e de ceva timp, într-o continuă ,,renovare”? Nu ajunge sub nici o forma la momentul acela când mai ai de pus doar perdelele, flori în vază și zâmbești mulțumită că ai reușit să faci ordine si curățenie.Viata ei e plină de amintiri, ,,moloz” și multe lucruri inutile … încă pentru destul timp. Deschide larg fereastra să intre bine aerul plăcut de afara și câteva raze de soare. Oare a mâncat ceva azi? Nu-i nimic, oricum nu poate acum, se va hrăni cu iubirea lui.



Tresare, sună telefonul, e Diana, o cheamă la plimbare pe malul mării.

     - Nu pot Diana, îl aștept pe El, știu că nu te superi, ne vedem mai mâine și vorbim. Se scutură speriată realizând că se referă la el, ca la un Mântuitor. Iși amintește că mai are o lucrare de făcut, dar cine poate sa scrie ceva acum? Iși pregătește materialele, o va face în altă zi. Off, unghia asta tocmai acum s-a rupt, o pilește repede. Cât o fi ceasul, oare arată bine ora? Să verifice la televizor. Mda, e corect, e târziu. Sună soneria, se precipită spre ușă, cum o fi urcat doar nu a sunat la interfon? E doar administratorul , a venit sa citească apometrul... o privește ciudat și totodată cu admirație. Bolborosește ceva cum că ar merge la o petrecere și parcă o crede, deși pare puțin ciudat la ora asta.
      Mama ei le îmbrăca pe ea și sora ei cu rochii frumoase in zilele de sărbatoare. S-a obișnuit așa și când îi vine iubitul iși pune haine alese cu grija fiindcă prezența lui face dintr-o zi obișnuită, o sărbatoare. Și cine știe, poate vor ieși puțin la terasa aceea de la malul mării. Țiuie telefonul, un mesaj „ Acum am plecat de acasă, ajung in 40 minute”Se fâstcește copilărește, pulsul i se accelerează și bălmăjește„ asta-i dovada supremă, m-a ales pe mine, offf e atât de neașteptat că nu-mi vine să cred”
      Ce frumoasă e melodia asta, cât i-ar place să o danseze impreună, dar ei nu au fost niciodată undeva să danseze, nu s-au întâlnit niciodată cu prietenii ei sau ai lui, nu s-au plimbat prin parc și nici nu au privit vreodată luna plină la malul mării.Parca ar fi o adolescentă ...hmmm o adolescentă intarziată. Iubitul ei nu are timp, e ocupat mereu, muncește mult, se agită, se consumă, are lucrări de făcut, are puțin timp liber. Il admiră și-l iubește așa cum e, doar că uneori o cuprinde așa un ,,dor de noi” cum spune el și ar vrea să facă lucruri simple împreună, să–și lase câteodată lumea lui încâlcită, să fie mai puțin gânditor și studios. Parcă începe să se lase răcoare, s-a inserat puțin afară.Inchide fereastra.



A lăsat-o pe Diana singură la plimbare, dar prietena ei o iartă, se bucură dacă e fericită...dar ea nu e nicicum, doar așteaptă... Sună telefonul, vocea lui se aude nesigură și nesinceră:

    - Alo ...nu te supăra, îmi pare rău, nu mai pot veni, am primit un telefon și m-am întors din drum, probleme personale, mi-e dor de tine și ne vedem cât de curând voi putea...O seară placută!  Nu face crize, este o persoană matură fizic, dar sufletul ei hârjâit intr-o căsnicie ratată, țipă deznadăjduit și infantil. E a treia săptamână de când nu s-au văzut și el locuiește la 40 minute depărtare, într-un oraș apropiat. Rochia s-a șifonat de atâta așezat și ridicat de pe canapea și floarea ei cea păcatoasă atârnă jalnic.A aruncat pantofii cu toc aiurea pe hol.E intuneric în casă dar nu-i vine să aprindă lumina. Un pahar cu apă e tot ce îi trebuie acum, dar cine să i-l aducă, nu se poate ridica, e amorțită.

Mai poate să întindă mâna tremurand spre telefon:

   -  Diana, eu doar ascult, te rog spune-mi orice...Petru nu mai vine...poate niciodată.
    Stă pe scaunul din bucătărie, cu mâinile răpuse de deznădejde, atârnînd inerte în poală și privește spre suportul de vase de pe chiuvetă; o farfurie, o furculiță, un cuțit și un pahar.Sperase că vor fi, într-un târziu, câte două din fiecare. Și el sperase că vor fi trei...

O ZI FRUMOASA SI-UN BONSAI

     Telefonul țipă strident anunțând un mesaj: ,,Bună dimineata, draga mea! Aici ploua de azi dimineata, mi-e dor de mare” Azi m-am trezit bine, cafeaua a mers la fix si am savurat-o leneșă in pat cu laptopul in brate. De afară se aude o bandă înregistrată cu slogane electorale și muzică. Peste tot prin casă mă ,,lovesc” de obiecte personalizate cu numele candidatilor la primarie. Aprind aragazul cu bricheta de la Radu Cristian, mă uit când sunt Rusaliile pe calendarul cu inscripționarea de acum cunooscută, păna si cartea lui Orhan Pamuk de pe noptiera are un semn de carte inlocuit de un pliant electoral.  Deschid mail-ul, Raluca iar mi-a umplut căsuța cu indemnuri ecologiste, deja ma exasperează, mă enerveaz subit și vreau să o șterg din lista dar ma temperez si –mi dau seama ca n-am mai vorbit demult cu ea; știu că e tristă și are multe probleme, trebuie să-și canalizeze și ea toată energia negativă inspre ceva. Toată lumea are o poveste, multi credem că viata noastra e un roman, dar a unora chiar este.
       Corina a cumparat azi un bonsai. A venit tematoare cu el acasă sa nu o cert pentru că a dat multi bani pe el. L-a pus cu ochii plini de bucurie pe masa așteptând supusă mustrarile. Dar cum poți certa un copil fericit care a cumpărat o floare, cât de meschin poți sa fii? Tatal ei i-a dat o mica caracatiță să o prepare fiindca se pricepe. Mâncăm, mestecand cu sârg, carnea destul de tare și ne uitam la bonsai. S-ar putea zice că suntem privilegiate. Ne străduim să udăm bonsaiul dar apa se prelinge toată pe jos. Cautăm alte tehnici pe internet și ne dumirim intr-un final, citind că trebuie scufundat cu ghiveci cu tot intr-un vas cu apă.
  Din laptop răsună cuvintele lui Cerebel ,, imi vine cateodata sa arunc, cu grijile, problemele in aer, in aer...”
   In aeeeeer, in aeeer, lalaim si noi , doua fete cucuiete si-un bonsai. Afara e innorat si sta sa ploua, oamenii alearga zgribuliti, luati prin surprindere de vantul taios, nefiresc de rece in luna mai. La noi in casa e caldut, multa lumina si pace, caci cum ar putea fi altfel cand fiicele mele imi lumineaza viata? 
 Fericirea-i un lucru marunt 
E o aripa care vibreaza 
Fericirea-i un lucru mic 
Un pitic, ce danseaza.

miercuri, 16 mai 2012

„ZÂMBEȘTE, MÂINE VA FI MAI RĂU”- Gânduri optimiste


         
 
               Dac-ar fi să o întreb pe mama eram perfectă, de la picioarele slabe și strâmbe împodobite, inutil de altfel, cu șosete albe cu dantelă și pantofiori roșii/negri de lac, până la codițele, torturi zilnice, împletite meticulos în fiecare dimineață și terminate invariabil în funde mari, apretate, fâcute pe degetele mele tremurând nervos, de nerăbdare și zvâc.
      Sunt ceva ani, deși n-aș vrea să fie așa mulți, de când îmi mânjeam obrajii cu dulceața de pe pâinea luată în fugă la joacă și totuși primăvara îmi crează și acum, același sentiment de libertate.
    Ș-apoi pentru mine zâmbetul oamenilor e o perpetuă primăvară iar „florile „ din ochii lor când mă întâmpină, este o confirmare că „ Primești ceea ce dăruiești”


Nu știu dacă am priceput prea multe în anii ăștia, din eșecuri, realizări, din târâitul la nivelul solului sau din zvâcnetul spre zborul liber spre care am tins, dar un lucru este cert, nu am uitat nIciodată să fiu VIE .(chiar dacă uneori am fost un mort viu) Este, dacă vreți, o pledoarie pentru zâmbet și pentru viață, așa nenorocită cum este ea. Să aruncăm măștile de pe figură, să fim naturali, neîncorsetați în limite rigide impuse sau autoimpuse, să primim tristețile și bucuriile așa cum vin, cu înțelepciunea celui care știe că, toate vin cu un rost în viață.
ZÂMBIȚI VĂ ROG!