sâmbătă, 15 martie 2014

În ,,ranița,, oricărei femei stă bastonul de mareșal



         

                     
       Inhalez cu plăcere fumul scos de lemnele din cuptorul restaurantului. Ospătarii se agită să aerisească, dar îi opresc zâmbind, căci mirosul subtil de fum, face atmosfera mai altfel...din alte timpuri.
                 O privesc cu admirație și drag cum vorbește preocupată la telefon, cu voce sigură și fermă. Stăm la taclale puțin dar pleacă curând, fiindcă nu-i ușor să administrezi un restaurant. Ne știm de ceva ani și n-aș putea spune că ne-a legat vreo prietenie ci mai degrabă, traiul oarecum asemănător, a creat o afinitate între noi.
                      Imaginea  doamnei, în fața căreia acum, un stol de ospătari stau sfioși și așteaptă ,, ordinele,,  îmi revine în minte, figură tristă, într-o fotografie alb-negru. Culoarea vieții ei. Poveste comună; un univers mic, doi copii, soț netrebnic, casă în construcție.  O existență anostă, fără speranțe, doar griji de supraviețuire, cu vagi clipe de revoltă transformate ,cel mai adesea, în resemnare. Apoi, după ani buni, s-a ocupat de viața ei.
                  Mâncarea e bună și îi mulțumim bucătarului. Doamna ne conduce la ieșire. Ne spunem la revedere și ne complimentăm reciproc pentru felul în care ne menținem. Același surâs ne răsare  pe chip căci știm amândouă, că nu am fi avut acea stălucire în ochi, dacă nu porneam la drum cu ,, ranița,, în spate.