miercuri, 11 mai 2016

IERTARE, TANTI ERJI !




         Adevărul e că avea halatul cam scurt. Ne  dădeam coate, văzându-i  cochetăria concentrată în lungimea halatului  însă când îi măncam ciorbele, nemaipomenit de gustoase, îmi făceam,, mea culpa,, pentru gândurile malițioase.
     Tanti Erzebet, Erji pe diminutivul ei ardelenesc, era bucătăreasă în locul unde ma aflam cu ceva ani în urmă. Lucra la noi de câțiva ani buni și începuse să-l transforme pe ,,îi,, în ,,este,, supa era cioarbă, mălaiul  ardelenesc se transformase în porumb, mai rămânea să-i găsim un dobrogean, că era văduvă, și nudistă o făceam la Vama Veche.
   Vecinul de la câteva case mai încolo, văduv și el, își făcea mereu drum să-i aducă verdețuri proaspete pentru  cioarbe. Aducea doar câte puțin să poată veni  iar cât mai curând. Dar doamna Erji, căci ne-a rugat să-i zicem doamnă, că deee... era apreciată de atăția turiști,  era insensibilă la moșul care îi dădea târcoale. Rădeam  zicându-i că are poate doar doi , trei ani mai mult ca ea, însă aveam să aflăm mai târziu că,  doamna Erji,  purta în suflet,  un dor din Ardeal.   

               Cînd și-a făcut apariția, dezinvolt, grizonat, șmecher și alunecos, domnul Sandu a făcut-o să uite mămăliga neîntoarsă și tochitura la foc mare.  Având nevoie să suplimentăm personalul în bucătărie, doamna Erji a știut ea repede pe cineva, a dat un telefon transpirată toată și ne-am pomenit în două zile cu marele maestru bucătar.          
   Temperatura devenise de-a dreptul sufocantă în bucătărie, căci dragostea clocotea în bucătăreasă mai abitir ca ciorba în oale. Parcă halatul se făcuse mai scurt, părul permanent mai creț iar faianța din baie era stropită cu nuanțe de roșcat din cauză de vopsit în miez de noapte.
    Se certau ca nebunii, era un spectacol zilnic în bucătărie,  ospătarele nu ridicau ochii din bonuri ca nu cumva să-l atingă pe domnul Sandu cu vreo privire, căci riscau să nu primească comanda sau să o primească aiurea și atunci, adio bacșis.
      Asistam nedumerită la jocul de-a șoarecele și pisica, la provocările lansate de bucătarul nostru, căreia îi placea nespus să o ațâțe pe cea care îl sorbea din priviri. Am realizat, după un timp, că dragostea era unilaterală, că domnul Sandu venise  pur și simplu la mare, cu un dor de  hoinăreală  nepotolit. Era arogant, încă suplu la vârsta lui însă caracterul lui, avea aceIași subțirime ca și silueta.  
     A plecat îm plin sezon, lucru care nu m-a mirat, în urma unei altercații minore în legătura cu o mămăligă.
      Doamna Erji s-a îmbolnăvit, a făcut febră și a plâns zile în șir. Abia mai făcea mâncare,  poate doar din respect pentru noi, fiindcă altfel ar fi bolit de dor cât era ziua de lungă.
        Doamne cât m-am mirat de suferința ei, am râs, am  condamnat-o și am comentat cu prietenele la cafea. Nu înțelegeam cum la vârsta ei poate să aibă un astfel de comportament.  Ce-i mai trebuie, ce  atâta gelozie și suferință, îmi ziceam, deși știam că dragostea prostește. Avea atunci 49 de ani...
     Iartă-mă tanti Erji că n-am știut, în infatuarea puținilor ani pe care-i  aveam atunci, că dragostea trăiește-n noi pânâ târziu, chiar dacă ea devine afecțiune și  atașament, că o îmbrățișare e binevenită chiar dacă vine însoțită de dureri de spate, că inima plînge oricând dacă-i rănită, că trădările dor la fel de mult la orice vârstă, că doru-i dor indiferent de culoarea părului și că  iubirea se poate isca atunci când  ai încetat să speri, trăind agățată de trecut. 
      Și în seara asta , nu știu de ce,  mi-am adus aminte de zilele acelea și n-am putut să dorm pănă n-am scris.  Poate mi-era dor să scriu sau poate, aveam nevoie de o spovedanie.
   O floare mov pentru tine  Doamna Erji, acolo unde ești, că puțin  mov nu-i strică niciunei femei.

                                                                  
                             Mirela Dogaru
  

                                        Cluj, 11 mai 2016