,,Întinde-ţi mâna după stele poate nu le vei putea atinge, dar nici nu te vei târi,, Janet Holmes
luni, 17 decembrie 2012
O LUME RĂSTURNATĂ
Avem dreptul să ascundem sau să denaturăm uneori adevarul? Sunt necesare unele minciuni nevinovate când ele aduc liniște cuiva?
luni, 26 noiembrie 2012
POVESTEA SFORII
Sfoara stă rostogolită în ghem așteptând foarfeca, un călău nemilos care, paradoxal, decapitând-o îi va da în câteva clipe o altă viață. Mama își leagă cărticelele. Mâinile ei fac noduri elaborate din sfoară. Stă aplecată, cu limba ițindu-se printre buzele întredeschise, semn de maximă concentrare. Mă joc cu ghemul, apoi șterg cu palma capetele împrăștiate pe masă și o bodogănesc că a facut mizerie. Gospodina din casă se revoltă.
Mama spune să nu mai bag în seamă toate nimicurile, fiindcă îmi voi da seama mai târziu, ce multe clipe frumoase am lăsat să treacă pe lângă mine și că voi înțelege într-un timp lucrurile care contează cu adevărat. Se uită la mine zâmbind cu ochii, cu toată fața și o simt că-i fericită fiindcă migălește cu pasiune la „operele” ei.
Sunt puțin tristă, nu-mi găsesc locul și simt un imbold să fac ceva. Orice. Sunt plictisită, m-am săturat să tot fac desene pe care mama le laudă dar spune că nu sunt originale. Adevărul e că nu mă regăsesc în ele și nici eu nu sunt mulțumită. Știu că pot mai mult. Poate altceva.
Din radio răzbat acorduri de muzică veche, melodioasă. Îmi place și-mi amintesc ce fel de muzică ascultam în urmă cu câțiva ani. M-am șlefuit odata cu vârsta. Bleah...cum sună „odată cu vârsta”. Ce naiba, am 22 de ani!Iau un carton și pun în joacă sfoara încolăcită ca un șarpe –floare. Hmm, nu arată rău. Ce-ar fi dacă...?
miercuri, 7 noiembrie 2012
M-AM FĂCUT MARE
- Daaaaaa, vine din camera alăturată, răspunsul
prompt și pofticios. Stai să se
termine filmul, mai e un pic.
Se întinde
leneș, oasele trosnesc, mijlocul o doare de atâta stat
pe scaun, la calculator. În casă miroase
frumos, a vanilie și coajă de
lămâie. În cuptor, checul crește burtos, cu dungile de cacao brăzdându-l
strâns și degeaba, ca un corset prea mic.
- Viiiin
acum, strigă, stai să
pun o melodie. Vine lălăind
târșâindu-și
papucii pe gresie.
Degetele se rotesc pe marginea castronului,
formând drumuri sinuoase în ceea ce-a rămas
din albușurile, bătute
spumă, cu zahăr.
-
Să-l
mai las la cuptor? o întreabă și-i răspunde c-
un
„puțin la foc
mic„ printre buzele, ce zâmbesc satisfăcute
și mânjite cu aluatul aromat.
-
Când se răcește, te rog să tai niște felii, mi-e poftă de
mor.
Te las, merg dincolo, mai am niște
e-mail-uri de trimis.
Gata cu pauza.
Zdrăngănitul
vaselor, sub jetul de apă, se aude
casnic și plăcut. Apoi,
liniștea se strecoară
lin, doar cîinii se aud hâmâind în frigul de afară.
Copilul străzii, își
încearcă vocea într-un cântec trist și înfrigurat înainte de-a merge la culcare pe undeva. Toamnă.
E destul de
târziu și somnul, pândește
în jurul ochilor. Pe masa din bucătărie, feliile de chec, stau frumos aranjate pe farfurioară. Mușcă cu poftă și gustul copilăriei se
insinuează
nostalgic. Zâmbește. Sunt ani, de când n-a mai șters cu atâta bucurie, castronul rămas cu aluatul de la prăjituri. Timpul s-a rostogolit ca un tăvălug... a devenit mamă la rândul ei; prima dată, apoi a doua ... Frânturi de
amintiri... glasurile fetelor țipând, în
hârjoneala cauzată de disputarea bucăților celor mai mari de prăjitură, râsul triumfător al
celei care ieșise victorioasă ...
Oftează... ce-au mai trecut...Anii ăștia se duc...
Întinde mâna și mai ia, cu un sentiment confuz, încă o felie, din checul făcut
de fiica ei, în această seară. Rolurile s-au inversat șoptește și
se simte, un copil crescut prea curând,
atât de mare.
vineri, 2 noiembrie 2012
DECIZIA DE-A FI TRISTĂ
„ Sunt singură în
casă. Pereții mă privesc prin ochii chipurilor, ce am senzația
că au apărut
în var. Gândurile se bulucesc tulburi, chinuitoare, lăsând
în urmă haos, precum un torent. Să dau
drumul la radio, vreau o voce. Să-mi vorbescă cineva. Să se
suprapună peste liniște,
să nu-mi mai aud gândurile. Cât de disperată sunt, cât de tristă.
De fapt, de azi dimineață primul gând care m-a întâmpinat, a
fost „ azi sunt tristă”. N-am mai stat să mă gândesc, e
așa sau nu, ce sens are să
iscodesc... poate după-amiază
trag și-un plâns mi-am zis. Diana m-a chemat la sală, hmm... nu pot așa tristă cum sunt.”
Maria se
ridică alene din pat, măturând
din mers cu privirea plictisită, plantele
de pe pervazul ferestrei. Mușcata roșie are încă flori,
bonsaiului i-au dat încă niște
frunzulițe și ce verde
este micuța plantă căreia nu-i știe
denumirea. Schițează un
zâmbet, din ochi doar, căci gura o ține strânsă. Voit.
Se strâmbă de durere când, sub piciorul gol, se rotește micuță o mărgea. Își amintește de șiragul care
s-a rupt ieri, când nervoasă l-a scos
de la gât fiindcă nu avea nici o bluză să-l
asorteze. Adevărul este, că
nici n-am avut răbdare să
caut, recunoaște. O ia cu două degete și deschide
cutia din care, multicolore și
amestecate, apar o mulțime de mărgele.
Se uită lung la ele...ce-ar fi să...
Au trecut două ore, nici nu știe cum.
Din radio picură o muzică
lentă, caldă.
Mai devreme i s-ar fi părut depresivă,
dar acum o inspiră. Una câte una, în culori vii și pale, bobițele din
cutie, au trecut prin mâinile Mariei.
Face nodul final și privește
satisfăcută. Sunt
frumoase decide. Se duce la șifonier și scoate exact bluza potrivită.Mâine
asta va fi ținuta.
„ The show
must go oooon„ se aude Freddy Mercury din difuzoarele radioului și Maria se surprinde secondându-l cu vocea pițigăiată.
De pe noptieră îi zâmbește
portofelul-ursuleț tricotat de Laura. Tulpinile cu măciulii de mac, stau grațioase
pe coaja de nucă de cocos, într-un aranjament
grozav, pe care i l-a dăruit Corina. Iși
amintește de inelul de la Liz, cel de la Maria..., brățara, toate făcute de
ele. Ce tipe grozave și ce imaginație.
Și fetele celelalte, toate una și una, timide și cu atâta
creativitate.
Telefonul țiuie anunțând un
mesaj. „ Sunt fericităăăă!!! Ai avut dreptate să nu renunț și să am
încredere în ceea ce fac. Am vândut toate lucrușoarele
și am comenzi noi. Mulțumesc”
Maria zâmbește și scrie răspunsul: „ Știai că poți să o faci, dar aveai nevoie să te
scuture cineva, ciufulitooo!”
Așa suntem toți
filozofează, avem nevoie să fim trași de mânecă, să ne spună alții cât de
puternici suntem și cât de „frumoși” căci noi ne
minimalizăm calitățile,
ne impunem limite și-l admirăm mai mult pe celălalt...
Ce bucurie i-a făcut Diana cu mesajul ei, hmm...
parcă eram tristă
sau... doar am vrut?
De fapt, ce naiba, sunt fericită, sunt
o luptătoare, chiar așa,
o învingătoare căci
altfel, cum aș fi fost azi aici?
marți, 16 octombrie 2012
E TOAMNĂ ȘI APOI...
Îmi spunea deunăzi cineva, o persoană mereu în ofensivă, revoltată de atitudinea mea
tolerantă și conciliantă, că cel care își susține invariabil ideea, are negreșit de câștigat. Mă privea oarecum de sus,
de la nivelul banilor câștigati printr-un mariaj strălucit, stăpână pe sine, probabil, datorită diverselor chei care ii
zornăiau prin poșetă.
Am ascultat-o zâmbind ușor și i-am răspuns că mă simt tare bine așa cum sunt, bucurându-mă când am dreptate dar, la fel de mult, când realizez că nu m-am contrazis inutil și jenant.
M-am simțit ințeleaptă și mult mai bogată, chiar daca aveam în poșetă doar două chei. Am lăsat-o in lumea ei ,,echilibrată “ nu știu pentru cât timp , am salutat-o și am plecat fără să-i spun că, oamenii ca ea răman la un moment dat singuri sau însingurați.
Am ascultat-o zâmbind ușor și i-am răspuns că mă simt tare bine așa cum sunt, bucurându-mă când am dreptate dar, la fel de mult, când realizez că nu m-am contrazis inutil și jenant.
M-am simțit ințeleaptă și mult mai bogată, chiar daca aveam în poșetă doar două chei. Am lăsat-o in lumea ei ,,echilibrată “ nu știu pentru cât timp , am salutat-o și am plecat fără să-i spun că, oamenii ca ea răman la un moment dat singuri sau însingurați.
Toleranța sau o personalitate slabă, cine stabilește limita, linia de
demarcație? La ce să ne raportăm, care ne sunt reperele? Nu cumva
toleranța
e o scuză pentru lașitate? Cât să înțelegi încât să nu fi considerat slab? Cine
face primul pas , care lasă garda jos mai repede?
E o competiție
care e mai tare? Cât e de câștigat și cât de pierdut din treaba asta? Resentimente, ranchiună, orgoliu exacerbat.
Purtăm în noi atâta energie negativă, neputând ierta pe cei ce ne-au greșit. Soacra, soțul sau iubitul, un vecin
de scară sau de gard, o vorbă aruncată pieziș, la mânie, sapă
adânc în sufletul nostru. E atât de ușor să rănești. Preocupați să tot derulam filmul
trecutului nu cumva uitam să fim actori principali,
în filmul live al vieții
noastre și lăsăm pe alții să ne joace rolurile care ne-ar
consacra?
Am priceput de la o vreme că tot tergiversand lucrurile , așteptând cu trufie ca celălat să lege firul rupt,
fiecare dintre noi, are doar de pierdut și că timpul nu se impiedică de orgolii mărunte, căci după fiecare toamnă, vine o lună când
ne-am obișnuit,
paradoxal, să sărbătorim că am mai îmbătrânit cu un an . Și apoi, vine in final o
vreme când, dacă
ai uitat să
trăiești frumos, rămâi doar cu o intrebare: „de ce sunt singur...?”
joi, 4 octombrie 2012
MI-EȘTI DRAGĂ FATĂ !
Alergăm, muncim, ne creștem copiii daca
avem,ne gândim să-i facem ...
cândva, dacă nu-i avem, zidim case, cumpărăm aparatamente, mobile, covoare, facem
rate sau ,,împrumutăm” de la părinți... cei care pot, injurăm cu obidă când ne găsim mașina lovită în parcare...(offf mașina frumoasă cumpărată din Bulgaria fiindcă buzunarul românesc se deschide mai puțin peste graniță). Ne bucurăm și ne întristăm alternativ, zi
după zi, ne trăim viața ca într-un
montagne –russe, cu suspans, cu teamă și speranță deopotrivă adesea previzibil și plat.
Câte
dintre noi am facut mereu ce TREBUIE și nu ce ne
doream, de câte ori am spus DA când de fapt simțeam NU și de cate ori
am spus ,,da mamă mi-e
bine,, când
poate, ne uitam spre cer ca la o ultimă scapare?
Astăzi m-am trezit copleșită de razele soarelui, geamul de la dormitor le primește cu generozitate. M-am intins ca o pisică...bine hranită și mi-am dat seama, așa pe stomacul
gol, că
tare-mi mai sunt dragă. Mi-am privit
aripioarele care parcă aveau o curbură chiar placută, mi-am atins locul unde ar fi trebuit sa fie patrațele pe abdomen, m-am gândit la dansatoarele de belly dance și m-am simțit voluptoasă.
Am deschis
larg fereastra să intre aerul plăcut de afară și apoi cu ceașca de cafea în
mână am întampinat încă o zi in care sunt sănatoasă și-mi trimit cu drag ocheade
in oglindă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)