vineri, 2 noiembrie 2012

DECIZIA DE-A FI TRISTĂ

  „ Sunt singură în casă. Pereții mă privesc prin ochii chipurilor, ce am senzația că au apărut în var. Gândurile se bulucesc tulburi, chinuitoare, lăsând în urmă haos, precum un torent. Să dau drumul la radio, vreau o voce. Să-mi vorbescă cineva. Să se suprapună peste liniște, să nu-mi mai aud gândurile. Cât de disperată sunt, cât de tristă. De fapt, de azi dimineață primul gând care m-a întâmpinat, a fost „ azi sunt tristă”. N-am mai stat să mă gândesc, e așa sau nu, ce sens are să iscodesc... poate după-amiază trag și-un plâns mi-am zis. Diana m-a chemat la sală, hmm... nu pot așa tristă cum sunt.”
      Maria se ridică alene din pat, măturând din mers cu privirea plictisită, plantele de pe pervazul ferestrei. Mușcata roșie are încă flori, bonsaiului i-au dat încă niște frunzulițe și ce verde este micuța plantă căreia nu-i știe denumirea. Schițează un zâmbet, din ochi doar, căci gura o ține strânsă. Voit.
         Se strâmbă de durere când, sub piciorul gol, se rotește micuță o mărgea. Își amintește de șiragul care s-a rupt ieri, când nervoasă l-a scos de la gât fiindcă nu avea nici o bluză să-l asorteze. Adevărul este, că nici n-am avut răbdare să caut, recunoaște. O ia cu două degete și deschide cutia din care, multicolore și amestecate, apar o mulțime de mărgele. Se uită lung la ele...ce-ar fi să...
     Au trecut două ore, nici nu știe cum. Din radio picură o muzică lentă, caldă. Mai devreme i s-ar fi părut depresivă, dar acum o inspiră. Una câte una, în culori vii și pale, bobițele din cutie, au trecut prin mâinile  Mariei. Face nodul final și privește satisfăcută. Sunt frumoase decide. Se duce la șifonier și scoate exact bluza potrivită.Mâine asta va fi ținuta.
     „ The show must go oooon„ se aude Freddy Mercury  din difuzoarele radioului și Maria se surprinde secondându-l cu vocea pițigăiată.
    De pe noptieră  îi zâmbește portofelul-ursuleț tricotat de Laura. Tulpinile cu măciulii de mac, stau grațioase pe coaja de nucă de cocos, într-un aranjament grozav, pe care i l-a dăruit Corina. Iși amintește de inelul de la Liz, cel de la Maria..., brățara, toate făcute de ele. Ce tipe grozave și ce imaginație. Și fetele celelalte, toate una și una, timide și cu atâta creativitate.

     Telefonul țiuie anunțând un mesaj. „ Sunt fericităăăă!!! Ai avut dreptate să nu renunț și să am încredere în ceea ce fac. Am vândut toate lucrușoarele și am comenzi noi. Mulțumesc”
       Maria zâmbește și scrie răspunsul: „ Știai că poți să o faci, dar aveai nevoie să te scuture cineva, ciufulitooo!”
     Așa suntem toți filozofează, avem nevoie să fim trași de mânecă, să ne spună alții cât de puternici suntem și cât de „frumoși”  căci noi  ne minimalizăm calitățile, ne impunem limite și-l admirăm  mai mult pe celălalt... Ce bucurie i-a făcut Diana cu mesajul ei, hmm... parcă eram tristă sau... doar am vrut?
      De fapt, ce naiba, sunt  fericită, sunt o luptătoare, chiar așa, o învingătoare căci altfel, cum aș fi fost azi aici?

         
     

3 comentarii:

  1. sunt foarte fericita ca ai inceput sa rescrii!

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulțumesc!
    Hmm, cine ar putea fi fericită că scriu din nou? Te rog un reper anonimo.:)

    RăspundețiȘtergere

Dacă te regăseşti printre răndurile acestea, dacă cuvintele mele te-au făcut să-ţi reconsideri puţin valorile, dacă eşti de acord cu mine că fericirea o putem găsi şi în lucrurile mărunte sau dacă, pur şi simplu ţi-a plăcut cum am scris, lasă un semn de trecere.