Am înțeles. Asta este, nu vrei cum vreau
eu și pace. Pot să fac ceva? Sunt la mâna ta, m-ai modelat cum
ai vrut, m-ai trântit la pământ și apoi m-ai ridicat, m-ai făcut să plâng și de fericire și de tristețe. A durut. Am
zâmbit apoi și iar am strâns din dinți pe urmă. Sunt sub
ochii tăi, la voia ta, la cheremul tău. Nu am unde, cum, de ce pleca.
Te-am
implorat noaptea,te-am hulit ziua și apoi iar te-am rugat. Să îmi dai ce-ți cer. Să mă lași să trăiesc liniștită. Să… offf… de câte
ori ți-am spus, nu mai repet. De ce trebuie să îți dau mereu
dreptate? Fiindcă o ai. Știu. Am priceput, mi-ai arătat de atâtea
ori.
Tu. Poate mă vezi, eu…Cine ești? Ești oare?
Mă uit spre cer fiindcă așa mi s-a spus,
că acolo locuiești. Mama îmi spunea doar „roagă-te„
Privesc în sus și îngaim: „Tatăl nostru… ai puțin timp pentru mine?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dacă te regăseşti printre răndurile acestea, dacă cuvintele mele te-au făcut să-ţi reconsideri puţin valorile, dacă eşti de acord cu mine că fericirea o putem găsi şi în lucrurile mărunte sau dacă, pur şi simplu ţi-a plăcut cum am scris, lasă un semn de trecere.