Îmi spunea deunăzi cineva, o persoană mereu în ofensivă, revoltată de atitudinea mea
tolerantă și conciliantă, că cel care își susține invariabil ideea, are negreșit de câștigat. Mă privea oarecum de sus,
de la nivelul banilor câștigati printr-un mariaj strălucit, stăpână pe sine, probabil, datorită diverselor chei care ii
zornăiau prin poșetă.
Am ascultat-o zâmbind ușor și i-am răspuns că mă simt tare bine așa cum sunt, bucurându-mă când am dreptate dar, la fel de mult, când realizez că nu m-am contrazis inutil și jenant.
M-am simțit ințeleaptă și mult mai bogată, chiar daca aveam în poșetă doar două chei. Am lăsat-o in lumea ei ,,echilibrată “ nu știu pentru cât timp , am salutat-o și am plecat fără să-i spun că, oamenii ca ea răman la un moment dat singuri sau însingurați.
Am ascultat-o zâmbind ușor și i-am răspuns că mă simt tare bine așa cum sunt, bucurându-mă când am dreptate dar, la fel de mult, când realizez că nu m-am contrazis inutil și jenant.
M-am simțit ințeleaptă și mult mai bogată, chiar daca aveam în poșetă doar două chei. Am lăsat-o in lumea ei ,,echilibrată “ nu știu pentru cât timp , am salutat-o și am plecat fără să-i spun că, oamenii ca ea răman la un moment dat singuri sau însingurați.
Toleranța sau o personalitate slabă, cine stabilește limita, linia de
demarcație? La ce să ne raportăm, care ne sunt reperele? Nu cumva
toleranța
e o scuză pentru lașitate? Cât să înțelegi încât să nu fi considerat slab? Cine
face primul pas , care lasă garda jos mai repede?
E o competiție
care e mai tare? Cât e de câștigat și cât de pierdut din treaba asta? Resentimente, ranchiună, orgoliu exacerbat.
Purtăm în noi atâta energie negativă, neputând ierta pe cei ce ne-au greșit. Soacra, soțul sau iubitul, un vecin
de scară sau de gard, o vorbă aruncată pieziș, la mânie, sapă
adânc în sufletul nostru. E atât de ușor să rănești. Preocupați să tot derulam filmul
trecutului nu cumva uitam să fim actori principali,
în filmul live al vieții
noastre și lăsăm pe alții să ne joace rolurile care ne-ar
consacra?
Am priceput de la o vreme că tot tergiversand lucrurile , așteptând cu trufie ca celălat să lege firul rupt,
fiecare dintre noi, are doar de pierdut și că timpul nu se impiedică de orgolii mărunte, căci după fiecare toamnă, vine o lună când
ne-am obișnuit,
paradoxal, să sărbătorim că am mai îmbătrânit cu un an . Și apoi, vine in final o
vreme când, dacă
ai uitat să
trăiești frumos, rămâi doar cu o intrebare: „de ce sunt singur...?”
foarte frumos...
RăspundețiȘtergere