luni, 17 decembrie 2012

O LUME RĂSTURNATĂ



   
 Avem dreptul să ascundem sau să denaturăm uneori adevarul? Sunt necesare unele minciuni nevinovate când ele aduc liniște cuiva?
      Am vorbit azi cu maică-mea la telefon, mă ruga insistent să merg la biserică, să mă spovedesc și să mă împărtășesc fiindca e postul Crăciunului și așa e bine. Imi spunea despre ușurarea pe care o voi simți cănd mă voi elibera de păcate. I-am răspuns încurcată și docilă ca o fiica bună ce sunt ,,da mamă, o voi face, stai liniștită”. Nu știu dacă vreun preot îmi va asculta șoaptele spășite sau dacă voi cauta alinarea între pereții reci ai bisericilor,dar știu cu siguranță că mi-aș fi dorit ca unele fapte să nu le fi făcut și că le regret înmiit.
      Nu aș fi vrut să o mint pe mama la vârsta cănd discern răul de bine, n-aș fi vrut să-i spun de atâtea ori că mi-e bine când mă uitam spre cer ca la o ultima scăpare, regret că am aruncat uneori vorbe –n vânt fără să mă gândesc că ar putea răni pe cineva, că am pus fapte rele pe umerii unor persoane dragi, în imaginația mea, unde au și rămas pe veci și imi pare rău că am crezut atâția ani că Dumnezeu ne-a dat o soartă pe care nu o putem schimba.
     Desfac cu repeziciune coletul pe care mi l-a trimis și mirosul de „acasă„ se revarsă în bucătăria mea. Bunătăți. Ciocolată, bomboane de pom... Sunt tot copilul ei.
    Atâția ani m-ai învățat să întorc și obrazul celălalt, așa te-ai priceput, așa ai crezut că-i bine. Te-ai gândit vreodată că poate ai greșit? I-aș fi strigat( dar cum aș fi putut să o fac?): „ De ce nu m-ai invătat sa-mi pese mai mult de mine, de ce a trebuit să învăț singură, atat de greu, să ma iubesc? Dar mama e departe și chiar dacă n-ar fi... Am crescut mamă și acum știu singură ce trebuie făcut. Oricum îți mulțumesc, m-ai nascut o luptatoare si-ntr-un final am gasit  drumul...

„Întinde-ți mâna după stele , poate nu le vei putea atinge dar nu te vei târî „ 

luni, 26 noiembrie 2012

POVESTEA SFORII

 Sfoara stă rostogolită în ghem așteptând foarfeca,  un călău nemilos care, paradoxal,  decapitând-o îi va da în câteva clipe o altă viață. Mama își leagă cărticelele. Mâinile ei fac noduri elaborate din sfoară. Stă aplecată, cu limba ițindu-se printre buzele întredeschise, semn de maximă concentrare. Mă joc cu ghemul, apoi șterg cu palma capetele împrăștiate pe masă și o bodogănesc că a facut mizerie. Gospodina din casă se revoltă. Mama spune să nu mai bag în seamă toate nimicurile, fiindcă îmi voi da seama mai târziu, ce multe clipe frumoase am lăsat să treacă pe lângă mine și că voi înțelege într-un timp lucrurile care contează cu adevărat. Se uită la mine zâmbind cu ochii, cu toată fața și o simt că-i fericită fiindcă migălește cu pasiune la „operele” ei.
 Sunt puțin tristă, nu-mi găsesc locul și simt un imbold să fac ceva. Orice. Sunt plictisită, m-am săturat să tot fac desene pe care mama le laudă dar spune că nu sunt originale. Adevărul e că nu mă regăsesc în ele și nici eu nu sunt mulțumită. Știu că pot mai mult. Poate altceva. 
      Din radio răzbat acorduri de muzică veche, melodioasă. Îmi place și-mi amintesc ce fel de muzică ascultam în urmă cu câțiva ani. M-am șlefuit odata cu vârsta. Bleah...cum sună „odată cu vârsta”. Ce naiba, am 22 de ani!
      Iau un carton și pun în joacă sfoara încolăcită ca un șarpe –floare. Hmm, nu arată rău. Ce-ar fi dacă...? 
  Pe gresia din bucătărie e plin de capete de sfori și șnururi. Ceasul nu mi-a mai văzut demult ochii. Aplecată deasupra mesei, cu limba ițită printre buzele întredeschise, semn de maximă concentrare, sunt eu și sforile mele. Un univers în care nu mai e loc de lucruri mărunte...

miercuri, 7 noiembrie 2012

M-AM FĂCUT MARE


- Vrei să să lingi castronul? se aude din  bucătărie, înfundat, un glas întrebător.
             -   Daaaaaa, vine  din camera alăturată, răspunsul prompt și pofticios. Stai să se termine filmul, mai e un pic.
        Se întinde leneș, oasele trosnesc, mijlocul o doare de atâta stat pe scaun, la calculator. În casă miroase frumos, a vanilie și coajă de lămâie. În cuptor, checul crește burtos, cu dungile de cacao brăzdându-l strâns și degeaba, ca un corset prea mic.
        - Viiiin acum, strigă, stai să pun o melodie. Vine lălăind târșâindu-și papucii pe gresie.
      Degetele se rotesc pe marginea castronului, formând drumuri sinuoase în ceea ce-a rămas din albușurile, bătute spumă, cu zahăr.
-         Să-l mai las la cuptor? o întreabă și-i răspunde c- un
„puțin la foc mic„ printre buzele, ce zâmbesc satisfăcute și mânjite cu aluatul aromat.
-         Când se răcește, te rog să tai niște felii, mi-e poftă de mor. 
Te las, merg dincolo, mai am niște e-mail-uri de trimis. 
Gata cu pauza.
       Zdrăngănitul vaselor, sub jetul de apă, se aude casnic și plăcut. Apoi, liniștea se strecoară lin, doar cîinii se aud hâmâind în frigul de afară. Copilul străzii, își încearcă vocea într-un cântec trist și înfrigurat înainte de-a merge la culcare pe undeva. Toamnă
     E destul de târziu și somnul, pândește în jurul ochilor. Pe masa din bucătărie, feliile de chec, stau frumos aranjate pe farfurioară.  Mușcă cu poftă și gustul copilăriei se insinuează  nostalgic. Zâmbește. Sunt ani, de când n-a mai șters cu atâta bucurie, castronul rămas cu aluatul de la prăjituri. Timpul s-a rostogolit ca un tăvălug... a devenit mamă la rândul ei; prima dată, apoi a doua ...                                              Frânturi de amintiri... glasurile fetelor țipând, în hârjoneala cauzată de disputarea bucăților celor mai mari de prăjitură, râsul triumfător al celei care ieșise victorioasă ... Oftează... ce-au mai trecut...Anii ăștia se duc...
     Întinde mâna și mai ia, cu un sentiment confuz, încă o felie, din checul făcut de fiica ei, în această searăRolurile  s-au inversat șoptește și se simte, un  copil crescut prea curând, atât de mare.
   


vineri, 2 noiembrie 2012

DECIZIA DE-A FI TRISTĂ

  „ Sunt singură în casă. Pereții mă privesc prin ochii chipurilor, ce am senzația că au apărut în var. Gândurile se bulucesc tulburi, chinuitoare, lăsând în urmă haos, precum un torent. Să dau drumul la radio, vreau o voce. Să-mi vorbescă cineva. Să se suprapună peste liniște, să nu-mi mai aud gândurile. Cât de disperată sunt, cât de tristă. De fapt, de azi dimineață primul gând care m-a întâmpinat, a fost „ azi sunt tristă”. N-am mai stat să mă gândesc, e așa sau nu, ce sens are să iscodesc... poate după-amiază trag și-un plâns mi-am zis. Diana m-a chemat la sală, hmm... nu pot așa tristă cum sunt.”
      Maria se ridică alene din pat, măturând din mers cu privirea plictisită, plantele de pe pervazul ferestrei. Mușcata roșie are încă flori, bonsaiului i-au dat încă niște frunzulițe și ce verde este micuța plantă căreia nu-i știe denumirea. Schițează un zâmbet, din ochi doar, căci gura o ține strânsă. Voit.
         Se strâmbă de durere când, sub piciorul gol, se rotește micuță o mărgea. Își amintește de șiragul care s-a rupt ieri, când nervoasă l-a scos de la gât fiindcă nu avea nici o bluză să-l asorteze. Adevărul este, că nici n-am avut răbdare să caut, recunoaște. O ia cu două degete și deschide cutia din care, multicolore și amestecate, apar o mulțime de mărgele. Se uită lung la ele...ce-ar fi să...
     Au trecut două ore, nici nu știe cum. Din radio picură o muzică lentă, caldă. Mai devreme i s-ar fi părut depresivă, dar acum o inspiră. Una câte una, în culori vii și pale, bobițele din cutie, au trecut prin mâinile  Mariei. Face nodul final și privește satisfăcută. Sunt frumoase decide. Se duce la șifonier și scoate exact bluza potrivită.Mâine asta va fi ținuta.
     „ The show must go oooon„ se aude Freddy Mercury  din difuzoarele radioului și Maria se surprinde secondându-l cu vocea pițigăiată.
    De pe noptieră  îi zâmbește portofelul-ursuleț tricotat de Laura. Tulpinile cu măciulii de mac, stau grațioase pe coaja de nucă de cocos, într-un aranjament grozav, pe care i l-a dăruit Corina. Iși amintește de inelul de la Liz, cel de la Maria..., brățara, toate făcute de ele. Ce tipe grozave și ce imaginație. Și fetele celelalte, toate una și una, timide și cu atâta creativitate.

     Telefonul țiuie anunțând un mesaj. „ Sunt fericităăăă!!! Ai avut dreptate să nu renunț și să am încredere în ceea ce fac. Am vândut toate lucrușoarele și am comenzi noi. Mulțumesc”
       Maria zâmbește și scrie răspunsul: „ Știai că poți să o faci, dar aveai nevoie să te scuture cineva, ciufulitooo!”
     Așa suntem toți filozofează, avem nevoie să fim trași de mânecă, să ne spună alții cât de puternici suntem și cât de „frumoși”  căci noi  ne minimalizăm calitățile, ne impunem limite și-l admirăm  mai mult pe celălalt... Ce bucurie i-a făcut Diana cu mesajul ei, hmm... parcă eram tristă sau... doar am vrut?
      De fapt, ce naiba, sunt  fericită, sunt o luptătoare, chiar așa, o învingătoare căci altfel, cum aș fi fost azi aici?

         
     

marți, 16 octombrie 2012

E TOAMNĂ ȘI APOI...




Oamenii se schimbă. În bine unii, în rău alții, „în bine rău” norocoșii sau rămân așa. Puțini.
             Îmi spunea deunăzi cineva, o persoană mereu în ofensivă, revoltată de atitudinea mea tolerantă și conciliantă, că cel care își susține invariabil ideea, are negreșit de câștigat. Mă privea oarecum de sus, de la nivelul banilor câștigati printr-un mariaj strălucit, stăpână pe sine, probabil, datorită diverselor chei care ii zornăiau prin poșetă.
           Am ascultat-o zâmbind u
șor și i-am răspuns că mă simt tare bine așa cum sunt,  bucurându-mă când am dreptate dar,  la fel de mult, când realizez că nu m-am contrazis inutil și jenant.
           M-am sim
țit ințeleaptă și mult mai bogată, chiar daca aveam în poșetă doar  două chei.  Am lăsat-o in lumea ei ,,echilibrată “ nu știu pentru cât timp , am salutat-o și am plecat fără să-i spun că, oamenii ca ea răman la un moment dat singuri sau însingurați.
          Toleranța sau o  personalitate slabă, cine stabilește limita, linia de demarcație? La ce să ne raportăm, care ne sunt reperele? Nu cumva  toleranța e o scuză pentru lașitate? Cât să înțelegi încât să nu fi considerat slab? Cine face primul pas , care lasă garda jos mai repede?  E o competiție care e mai tare? Cât e de câștigat și cât de pierdut din treaba asta? Resentimente, ranchiună, orgoliu exacerbat. Purtăm  în noi atâta energie negativă, neputând  ierta pe cei ce ne-au greșit. Soacra, soțul sau iubitul, un vecin de scară sau de gard, o vorbă aruncată pieziș,  la mânie,  sapă adânc în sufletul nostru. E atât de ușor să rănești.  Preocupați să tot derulam filmul trecutului  nu cumva uitam să fim actori principali, în filmul live al vieții noastre și lăsăm pe alții să ne joace rolurile care ne-ar consacra?
      Am priceput de  la o vreme că tot tergiversand lucrurile , așteptând cu trufie  ca celălat să lege  firul rupt, fiecare dintre noi,  are doar de pierdut și că timpul nu se impiedică de orgolii mărunte, căci după fiecare toamnă, vine o lună  când  ne-am obișnuit, paradoxal, să  sărbătorim  că am mai îmbătrânit cu un an . Și apoi, vine in final o vreme când, dacă ai uitat să trăiești frumos, rămâi doar cu o intrebare: „de ce sunt singur...?”



joi, 4 octombrie 2012

MI-EȘTI DRAGĂ FATĂ !



 Alergăm, muncim, ne creștem copiii daca avem,ne gândim să-i facem ... cândva, dacă nu-i avem, zidim case, cumpărăm aparatamente, mobile, covoare, facem rate sau ,,împrumutăm” de la părinți... cei care pot, injurăm cu obidă când ne găsim mașina lovită în parcare...(offf mașina frumoasă  cumpărată din Bulgaria fiindcă buzunarul românesc se deschide mai puțin peste graniță). Ne bucurăm și ne întristăm alternativ, zi după zi, ne trăim viața ca într-un montagne –russe, cu suspans, cu teamă și speranță deopotrivă adesea previzibil și plat.

  Zâmbim vinovate când mama ne trimite borcanele cu castraveți și zacuscă simțind că veleitățile noastre de gospodină s-au dus pe apa sâmbetei, ne bodogănim  partenerul  că nu știe sa schimbe garnitura la robinetul de la  chiuvetă și trebuie să chemam instalatorul, ne strâmbam dezaprobator când mai cere sare și acreala la ciorbă de parcă ne-ar subestima talentul de-a găti, ne mai cumpăram câte o rochie și o zdrăngănică  pe furiș, că musai trebuie și accesorizată, ne tundem și ne vopsim uneori fară sa fie nevoie, doar așa de draci, că ne-a enervat soacra sau el iar a băgat nu știu câți bani în mașină, ne machiem și ne ingrijim chipul, dăruim dragoste, atenție, timp, celor din apropierea noastră dar, câte dintre noi iși spun  așa, din când în când ,,mi-ești dragă fată,,... în oglinda?
        Câte dintre noi am facut mereu ce TREBUIE și nu ce ne doream, de câte ori am spus DA când de fapt simțeam NU  și de cate ori am spus ,,da mamă mi-e bine,, când poate, ne uitam spre cer ca la o ultimă scapare?
    Astăzi m-am trezit copleșită de razele soarelui, geamul de la dormitor le primește cu generozitate. M-am intins ca o pisică...bine hranită și mi-am dat seama, așa pe stomacul gol, că  tare-mi mai sunt dragă. Mi-am privit aripioarele care parcă aveau o curbură chiar  placută, mi-am atins locul unde ar fi trebuit sa fie patrațele pe abdomen, m-am gândit la dansatoarele de belly dance și m-am simțit   voluptoasă.
    Am deschis larg fereastra  să intre aerul  plăcut de afară și apoi cu ceașca de cafea în mână am întampinat încă o zi in care sunt sănatoasă  și-mi trimit cu drag  ocheade in oglindă.