Oamenii
pun întrebări. Incomode adesea, fără noimă
uneori, malițioase poate mai rar dar, oamenii
vor să știe în ce
fel exiști. Unii dintre ei. N-am chef. N-am chef azi să dau răspunsuri, să-ți răspund
politicos din ce trăiesc, ce face fostul , dacă există actualul
sau viitorul, ce eforturi am făcut să slăbesc sau
n-am făcut, să-ți spun de unde am fusta, cămașa, mărgelele și cerceii, să zâmbesc de
complezență la complimente venite de la femei (care
oricum mă mișcă prea puțin sau nu
indeajuns să mă
tulbure).
Merg
pe stradă și zâmbesc
fiindcă sunt construită
din cărămizi de
zâmbete largi. De ce nu îmi răspunzi doar
la salut și să
treci mai departe? Cu puțin noroc
poate mai primești la capătul
stăzii un surâs și
te încarci cu optimismul celuilalt. Dar nu, tu trebuie să te
uiți puțin pe gaura
cheii, fiindcă ți-am
inchis ușa vieții
mele în nas și te roade asta.
Oare
despre ce să vorbim atunci? Despre nimic. Sau
nu. Să vorbim despre tăceri.
Prietenii mei înțeleg multe din tăcerile mele. Nu se supără când stau pe invizibil, ghemuită
online, doar să fiu cu ei fiindcă uneori, nu am chef de cuvinte.
Ce
vreau să înțelegi cunoștiințo, dacă mă vezi pe
stradă zâmbind, crede-mă nu
te invit la cafea să-ți
spun câți morcovi am pus în oala de pe aragaz. Zâmbetul
îl împart generos dar viața mea, e
doar a mea. Am venit să cumpăr
pâine. O plătesc, te salut și plec. Cine știe, poate
o mănânc singură
sau cu cineva, poate beau și o bere,
poate... Vezi, habar n-ai ce o să mai fie
fiindcă nu-i treaba ta. Poate nici eu nu știu
ce-o să mai fie dar...asta-i treaba mea. Pauză de respirat adânc și punct.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dacă te regăseşti printre răndurile acestea, dacă cuvintele mele te-au făcut să-ţi reconsideri puţin valorile, dacă eşti de acord cu mine că fericirea o putem găsi şi în lucrurile mărunte sau dacă, pur şi simplu ţi-a plăcut cum am scris, lasă un semn de trecere.